Biblia pacientului de spital

– Jurnal cultural de COVID –

Am terminat jurnalul lui Vintilă Mihăilescu „În căutarea corpului regăsit”, despre cum vede un antropolog viața de spital în România și despre cum trăiește mizeria decăderii/descompunerii propriului corp. O începusem mai de mult, dar acum am avut timp s-o termin.

O carte care ar trebui să fie în bagajul oricărui pacient care se internează în spital. Io nu m-am internat și nici prea nu pot să zic că sunt bolnav, dar tot am găsit o serie de revelații și perspective la care nu m-aș fi gândit niciodată.

În primul rând, dialogurile surprinse în saloanele și pe culoarele de spital. Oameni simpli confruntați cu necunoscutele bolii și felul fiecăruia de a recționa la frică și la neprevăzut. Nu trebuie să fi fost acolo ca să știi că sunt adevărate, că așa se întâmplă. Le-ai auzit și tu pe stradă, în autobuz, la coadă la magazin sau la vreun ghișeu – oriunde dai peste cineva care se plânge. Spitalul este, însă, locul unde se strânge toată lumea care se plânge. În spital nu trebuie să-i cauți, sunt peste tot.

Iar în spatele comportamentelor iraționale, ilogice, de neînțeles, stau de fapt mecanisme de apărare, pe care antropologul le explică. Și-atunci nu mai sunt iraționale, ilogice și cu atât mai puțin prostești.

Asta nu exclude, însă, existența unor „miracole”, a unor vindecări miraculoase – una experimentată chiar de autor, deci trăită de un om care înțelege mai mult decât un om simplu de la țară. Și care scrie că „dacă cineva mi-ar fi povestit chestia asta, mi-aș fi dat ochii peste cap cu indulgență. Dar mi s-a întâmplat mie”.

Cartea are și un subcapitol dedicat umorului. Care funcționează tot ca mecanism de apărare, bineînțeles. Dar e cu mult mai mult decât atât. Vintilă Mihăilescu spune că „oamenii puternici au simțul realității, nu simțul umorului” – unde realitatea nu e neapărat cea obiectivă, ci realitatea percepută de fiecare. Dacă vreți să-nțelegeți mai ușor enunțul ăsta, gândiți-vă la Iohannis.

Umorul, râsul, este un comportament social, solidar, are o componentă morală – râzi împreună cu ceilalți, nu de ceilalți. Când râzi de ceilalți, o faci ca să te pui pe tine în valoare și-atunci nu mai e nimic solidar în asta.

„Sunt aproape convins că Dumnezeu nu are simțul umorului…”, a mai scris Mihăilescu. Sunt convins că între timp a avut posibilitatea să se convingă de asta.

Seducătorul și respingătorul domn Nae

M-a cam chinuit Seducătorul domn Nae. Am luat-o pentru că-mi plac biografiile și pentru că am mai citit de Tatiana Niculescu biografia lui Corneliu Zelea Codreanu, pe care a lăudat-o inclusiv un foarte bun cunoscător al fenomenului legionar/antisemit din România și nu numai.

M-au cam chinuit, cum spuneam, primele 80 de pagini (+/-), unde s-a vorbit de copilăria, adolescența și prima dragoste ale lui Nae Ionescu, scrisori, iubire eternă, mă rog, dulcegării de adolescenți. Nu le neg sentimentele (și le-au negat ei mai târziu), pur și simplu nu rezonez la lucruri de-astea.

Cartea ajunge apoi la viața lui matură, când a devenit o figură cunoscută și băgată prin toate cercurile puterii, un combinator care se vedea ideologul unei generații, un narcisist care profita de haloul lui. Un hoț și un mituit (lasă de înțeles cartea), care toată tinerețea a fost sărac și a suferit mult din pricina asta și care brusc a devenit bogat, vilă scumpă în Băneasa, mașină ultima generație, haine la comandă din Milano și Londra.

Pe deasupra, complexat. Complexul românului, care se crede (de fapt, știe) că e mai deștept decât toți ceilalți la un loc, dar, fatalitate!, provine dintr-o cultură minoră și nu-l bagă nimeni în seamă.

Fără îndoială, omul a fost de o inteligență și cultură cu totul aparte. Plus farmecul personal. Toate astea i-au asigurat succesul în lumea în care voia să trăiască. Dar, cum se întâmplă și în zilele noastre, pare genul de om cu principii morale și reguli de viață foarte bine definite și nenegocibile, numai că, la fel ca-n ziua de azi, nu i se aplicau și lui. Lui i se cuvin lucruri prin simplul fapt că el este special și merită. E cumva deasupra regulilor.

Am transcris mai jos (din respect pentru voi am făcut autodictare, deși era mai simplu să pun poză cu paginile respective) două pasaje haioase: unul în care îl vedem pe Nae Ionescu și complexul față de străini și unul în care îi vedem pe românii de acum 100 de ani și zici că ne uităm în oglindă.

„În raporturile sale sociale, Nae Ionescu evoluează în mai multe registre și interpretează mai multe roluri. Își păstrează pretutindeni, cu încăpățânare, mândria gândirii proprii, iar după întâlnirile cu intelectualii occidentali e totdeauna înciudat că el provine dintr-o cultură mică și dintr-o lume prost așezată. După vizita la Maritain (Jacques Maritain, mare și la modă filosof în epocă – n.m.) îi scrie prietenului Constantin Beldie: «Duminică am fost la Meudon, la Maritain filozoful. Durere! tot eu sunt mai deștept decât el!… L-am întors pe dos, fără nici o exagerare. Dar ce folos. Ei sunt oameni mari, iar noi… Simt că a venit vremea să dovedim că suntem oameni serioși. Chiar dacă ar trebui să tăiem din tutun și din ciorapii de fil d’Ecosse! Ce dracu! Ce dracu! Atât de rău am ajuns?»” (p. 122)

„«Moartea regelui (Carol I – n.m.) e un nou spectacol», îi scrie el Elenei-Margareta (logodnica – n.m.). «Prin urmare, haide la București. Dar de ce? Oamenii ăștia nu l-au înțeles niciodată pe rege; nu l-au apreciat, nu au fost impresionați de moartea lui. A murit regele? Unii au zis: „Să fie sănătos dacă a murit”. Textual! Acum se duc la București. Sigur! Oameni, armată, spectacol strălucit și… gratis! Unde mai pui? Gratis! Ce va fi acolo? Asta e altceva. Dar deocamdată e gratis. Nici un cuvânt nu e mai fascinător pentru român decât „gratis”. Oameni fără disciplină morală, fără conștiință a îndatoririlor, neînțelegând viața ca un lucru serios, neam de tipuri interlope…” (p. 84)

E bună cartea, merită citită, foarte multe lucruri interesante s-au petrecut în perioada aia și foarte puține le-am învățat la școală (ni se preda istoria oficială a statului comunist).

Coperta am pozat-o la mare, în Bulgaria (v-am zis că m-a chinuit cartea, acolo am reușit să citesc cel mai mult).

Cum m-am lăsat de fumat fără să-mi propun

Pe vremuri, băgam juma de pachet ca să scriu un text cât ăsta. Acum e piesă de colecție 

Am început să fumez (frecvent, trăgând în plămâni), de pe la 15 ani. Matematic, asta înseamnă că două treimi din viață am fumat, iar prima treime nu. De câteva luni, nu mai fumez din nou. Fără să-mi propun: nici să mă las, nici să mă reapuc.

Bine, primele fumuri au fost pe la 7 ani sau mai devreme, dar alea nu se pun decât ca amintire. Era iarnă, mergeam cu frate-miu și cu bunicu’ „pe râu”, adică pe șosea, de-a lungul râului, pe lângă fabrica de armament din Cugir (unde gluma oficială era că se fac mașini de spălat cu tragere automată; 90% din forța de muncă din oraș și împrejurimi lucra la cele două fabrici de arme, dar nimeni nu vorbea despre asta; când eram copil, vedeam tunuri antiaeriene băgate în huse mulate, pe vagoane-platformă la ieșirea din fabrică, așteptând să le trimită Ceaușescu prietenului său, Gadafi, sau cui i le trimitea)… deci mergeam „pe râu”, prin zăpadă, aveam niște cizme înalte din piele, de care eram tare mândru, bunicu’ ducea un rucsac milităresc în spate.

După o plimbare de câțiva kilometri, ne opream, bunicu’ făcea un foc din surcele, la care ne încălzeam pe noi și slănina din rucsac. Erau felii lungi, despicate din loc în loc până la șorici, pe care le înfigeam în țepușe ascuțite din lemn și le frigeam pe foc. În câteva secunde, slănina devenea transparentă, se-ncovriga ca șirul lui Fibonacci și începea să curgă grăsime din ea, pe care o picuram pe felia de pâine pregătită din timp. Micul dejun al campionilor, varianta ardelenească. Și după ce mâncam „pită cu slană”, bunicu’ își aprindea o țigară din care pufăia și ne dădea și nouă, „da’ să nu-i spuneți lu’ bunica”.

Nu-i spuneam, bineînțeles. După vreo doi ani, când își făcea bunica un „cafei”, își aprindea și-un Kent medicinal (de-ăla lung, cu castel pe el, de care duceai la doctor) și ne dădea și nouă să ne prostim, „da’ să nu-i spuneți lu’ bunicu'”. Normal, noi profitam și jucam la două capete. Dar ăla nu era fumat, era doar o pufăială de copii, cât să-ți lase niște amintiri valabile și după 40 de ani, mult după ce bunicii s-au dus.

De fumat ca ocupație am început când am intrat la liceu. M-a ajutat anturajul foarte mult. Am terminat liceul, a venit facultatea, next level. Între timp, eram și major (ai mei știau că fumăm io și frate-miu, dar au avut eleganța și înțelepciunea să nu facă un subiect din asta). Altfel îți aprinzi o țigară la 7 dimineața, când te trezești în patul de cămin, după 2-3 ore de somn. Dovada că ești perfect stăpân pe tine și pe destinul tău.

Am început apoi să lucrez într-o redacție. Erau anii ’99-2000, când textele se băteau la mașină și se fuma în redacție. Era o barbarie completă. De multe ori, nu te înțelegeai cu colegii din cauza fumului prea gros, nu din cauza diferențelor de abordare a subiectului. La un moment dat, câteva colege nefumătoare au protestat vehement. Din disperare, au propus un armistițiu discriminatoriu de neacceptat: să nu se mai fumeze fără filtru, să fumeze doar ăia care fumează Assos, L&M… asta mă excludea automat de la fumat în redacție, pentru că la salariul de atunci de unde dracu bani de țigări cu filtru? E drept, un Carpați de-al meu, mai ales dacă nimeream de-ăla bun, de Sfîntu Gheorghe, sau un Bucegi cu tutunul puțin „tras” (adică umed) făceau fum ca locomotiva lui Stevenson, dar ce conta, când țigara te ajuta să dai texte bune?

A venit apoi acel moment de cotitură – legea care interzice fumatul în spații închise, prin 2005, 2006… nu mai țin minte exact. Eram la Cotidianul. Se fuma în spate, pe scara de serviciu, care era înghesuită. Dacă doar băgai capul pe ușă trăgeai în piept un pachet de țigări. Nu știai niciodată cu cine stai de vorbă „la țigară” până nu-i auzeai vocea. Au început să vină proteste de sus, de la Bursă, de la etajul 10, că noi de la etajul 1 le băgam fum în birou milionarilor.

Apoi ne-au mutat redacția în Ștefan cel Mare. Elegant, terasă pe acoperiș, ca să fumezi trebuia să urci câteva trepte, ieșeai la aer liber, panoramă frumoasă: pe dreapta vedeai cimitirul Reînvierea, în care contemplai – fără să știi – unde va ajunge presa în doar câțiva ani; pe stânga erau curțile băștinașilor, unde din când în când descălecau mascații după droguri și alte obiecte ilegale și nu prea plecau cu mâna goală.

Ei bine, în anii ăia de glorie, în ciuda caracterului meu sportiv, a început să învingă lenea. Lenea masculină, lenea care a fost motorul evoluției umane, lenea care le-a zis vânătorilor-culegători „bă, ia, gata, nu mai alergăm ca idioții după mamuți lânoși și pterodactili, ne așezăm aici-șa cuminți și rumegăm iarbă sau ce crește și, dacă s-o mai împiedica un bizon, o căprioară, cu atât mai bine, variem meniul; focul l-au descoperit strămoșii noștri, roata o s-o inventeze strănepoții noștri, pân-atunci ne facem sedentari și sădim semințe”. Lenea asta ancestrală a început să-mi șoptească „atâtea trepte pentu o țigară? Dă-o naibii!”.

Și încet-încet am început s-o dau naibii. În câțiva ani, deja nu mai fumam pe lumină. Prima țigară o aprindeam seara, eventual odată cu prima bere. Dar ziua, pe lumină, indiferent că eram la birou sau afară, nu fumam. Nici nu simțeam nevoia. E drept că dacă berile se prelungeau până târziu în noapte puteam să sting un pachet, dar asta la ocazii. În medie, am tot scăzut numărul de țigări, în mod natural, fără să-mi propun.

Bineînțeles, când nu ești nici cal, nici măgar, te disprețuiesc și caii, și măgarii. Nefumătorii: „De ce nu te lași de tot, bă?”. „Pentru că nu vreau, nu mi-am propus, nu mă-ncurcă cu nimic alea câteva țigări pe zi, am o condiție fizică mai bună decât 90 și la sută din populația globului, eșantion reprezentativ, deci n-am motiv.”

Fumătorii: „Păi ce, bă, tu ești fumător?”. „Nu știu, bă, ce sunt, da’ n-o să m-apuc acum să fumez două pachete de mahoarcă pe zi doar ca să te uiți tu orizontal la mine, nu de sus în jos, cu dispreț.”

Și uite-așa, fără să-mi propun, fără programare, fără calendar și motivaționale, fără plasturi lipiți pe deltoid, fără să cumpăr cartea aia celebră „Cum să te lași de fumat în 10 pași”, pe care o citești cu două țigări aprinse în scrumieră, după aproape 30 de ani de fumat, în toamna trecută am tras ultima țigară. Nu știu exact ziua, pentru că, repet, n-am folosit metoda calendarului. De-aia nu pot nici să vă arăt print-screen cu aplicația aia tâmpită „Felicitări, Bogdan! N-ai mai fumat de 518 zile, în intervalul acesta ai economisit 9.378 de lei, unde ți-e bemveul, idiotule?”.

Coincidența face ca frate-miu să se lase și el în aceeași perioadă, pentru a n-a oară. La el a fost proces intenționat, a tras de el, a tras și de mine „hai, bă, să ne lăsăm amândoi”, și-a cumpărat de-alea electronice cu zeamă-n ele, a făcut eforturi consistente. Io am fost mai norocos. Acum, suntem doi tineri nefumători, care traversează încrezători criza de 40 de ani, el îmbrăcat în haine mulate de biciclist (se cheamă MAMIL, amănunte la mine pe blog), io făcându-mi selfiuri pe malul Herăstrăului, pe care-l înconjor în fugă ori ce câte ori am ocazia. Și frumoși ca două icoane bizantine, am uitat să precizez.

Zic de mine că-s norocos că m-am lăsat de lene pentru că mă uit la ăia care fac eforturi să se lase. Eforturi încununate, în 98% din cazuri, de înfrângeri răsunătoare.

Primii sunt cei care zic că o lasă de la un pachet pe zi la 10 țigări, apoi la 5 pe zi, apoi la 3, apoi la una, apoi încep să doneze țigări, că ei nu mai au nevoie de ele. Pe naiba! De obicei se ajunge la calcule în mulțimea numerelor iraționale, „weekendul ăsta e ziua cumnatului, depășesc rația de 10 pe zi mai mult ca sigur, dar calculez să păstrez rația pe săptămână, fumez câte-un pachet pe zi până joi, apoi nu mai fumez deloc până luni și ies pe zero”. Asta-i ca aia, „de luni m-apuc de-nvățat” – e demonstrat că nu funcționează niciodată.

Apoi sunt cei care renunță la țigara clasică și optează pentru electronică, mai ecologică și mai puțin dăunătoare. Aceștia sfârșesc invariabil prin a fuma de două ori mai mult: fumează și mahoarcă, și electronică. La restaurant sunt ca păstrăvii în râul de munte: fumează non-stop la masă, că înăuntru e voie cu electronice, iar când fumătorii clasici ies la o țigară între ciorbă și felul doi, hop și electroniștii!, pentru că au și-un pachet de țigări normale în buzunar, pentru socializare.

Și din spatele lor rânjesc producătorii de țigări. Nu mai e niciun dubiu, fumatul dăunează grav sănătății și-atunci s-a inventat fumatul sănătos. Nu mai fumăm tutun ars, tragem tutun încălzit. Ca și cum nu mai mâncăm slănină prăjită, plină de colesterol, mâncăm slănină la temperatura camerei, pentru că asta reduce colesterolul la zero, e demonstrat științific.

Nu știu dacă ați observat că țigările electronice sunt produse tot de producătorii de țigări clasice. Și că pachetul are tot 20 de țigări. Și costă tot atât cât alea normale. Cineva a schimbat modul de a fuma și mulți spun acum, cu țigara-n mână, „io nu mai fumez, m-am lăsat. A, asta? Asta-i electronică, frate, asta nu-i fumat”.

Nu mai zic de alea cu zeamă, că ai senzația că bei apa de la trandafiri. Nu am tras niciodată dintr-o țigară electronică, nici cu tutun, nici cu zeamă.

Concluzie? N-am o concluzie. Cu atât mai puțin sfaturi de dat. Voiam doar să mă laud că pe mine m-a salvat lenea. Mai ales în fața ăstora harnici, care vă treziți la 6 dimineața, ca să trăiți mai mult.

Connaisseur fără ifose, de Cezar Ioan. Carte despre vin, scrisă pentru începători

Am terminat de citit cartea lui Cezar Ioan, Connaisseur fără ifose. E un excelent ghid de introducere în lumea vinului pentru cei entry-level. O carte de popularizare, cum ar veni. Un fel de Scurtă istorie a timpului, de Stephen Hawking (comparație absolut nemeritată ), dar pentru (de)gustătorii de vin.

De ce recomand cartea:

– pentru că e scrisă în limba română, nu în păsăreasca enologilor (Cezar e jurnalist la bază, se vede cu ochiul liber)

– pentru că explică lucruri fundamentale despre vin și astfel puteți înțelege ce beți, de ce are gustul pe care îl are, ce trebuie să căutați în gust, de ce să vă băgați nasul în pahar (gest aparent mitocănesc), de ce să răsuciți paharul etc. Repet, lucruri de bază, dar care îmbunătățesc conținutul paharului (cu condiția să nu beți chiar poșircă, nu poți transforma o otravă făcută pe o margine de drum național în Vrancea în șampanie doar urmând acest ritual al degustării)

– pentru că are un index de termeni care explică conținutul vinului, al aromelor. Mi se pare fundamental acest DEX

– pentru că vă spune care sunt soiurile de vin, ce caracteristici au şi ce să aşteptaţi de la ele

– pentru că Cezar recunoaște că bea șpriț (l-am văzut cu ochii mei 🤓) și că e ok să bei șpriț: cartea se numește „fără ifose”, da?

– pentru că vă dă câteva indicații de asortare/împerechere a mâncării cu vinul, cu corolarul că nu sunt sfinte și că regulile sunt făcute pentru a fi încălcate

– pentru că vă enumeră vinuri bune româneşti și vinuri bune străine de la noi de pe piaţă (când vă duceţi în vizită la medic sau la prieteni)

– pentru că vă enumeră crame bune de la noi, unde se fac vinuri de calitate

– pentru că vă spune verde-n față că vinul românesc e la fel de românesc ca sarmaua: adusă din altă parte şi aclimatizată la noi

Concluzie: e o carte must have dacă cochetați cât de cât cu acest obicei boieresc, mai nou hipsteresc, al băutului de vin. Aveţi o sută de motive să căutaţi cartea. Sau să o comandați AICI

PS. Cezar, să ştii că am găsit şi greşeala de tipar. La pagina 152  Nu ştiam că e acolo, dar ştiu că nu există articol fără greşeli, chiar şi după enşpe rânduri de corectură. Poate rezolvi chestiunea la ediţia a doua revizuită şi adăugită.

Apogeum 2016. Am băut vinul pe care voi o să-l beți peste câteva luni

Apogeum 2016 (sânga), Apogeum 2015 (dreapta)

 

Vizită de lucru la Domeniile Tohani, crama unde se face Valahorum. De fapt, se fac mai multe, e cumva împărțită pe categorii de produse, o să vedeți. Am fost întâmpinați cu un pahar de spumant rose din frapieră și cu pocnetul de fag arzând în șemineu.

Șemineul este situat în holul unui conac care a aparținut familiei regale și care a fost făcut praf de comuniști, normal. Proprietarul domeniului a renovat vreo 10 ani la el, ca să arate ca-n pozele de față. Nu pot să-mi imaginez costurile, însă rezultatul e spectaculos.

Holul mare de primire, cu șemineu și canapea de piele, ornamente din lemn sculptat, pereții cu piatra la vedere, tablouri, geamul care dă spre vie (nu contează că iarna e cheală, abia se vede cât de perfect e aliniată).

Din hol se iese pe terasa care e amenajată cu tot ce trebuie, cu vedere tot spre vie și de unde vara, toamna se poate urmări cum apune soarele peste struguri.

Tot din hol se urcă pe o scară îngustă la etaj, unde sunt câteva camere pentru oaspeți. Una e vedeta, un fel de apartament cu jacuzzi în cameră (nu e neapărat pe gustul meu, dar la ce prețuri trebuie că sunt acolo șansele ca eu să mă cazez vreodată tind asimptotic spre zero, deci părerea mea nu contează).

Celelalte camere sunt botezate cu nume de soiuri de vin și sunt cochete, primitoare, unele cu un mini-salon jos și camera de dormit deasupra, pe o scară spiralată, o găselniță de efect. Oricum, sunt aranjate cu gust și atenție.

De sus se vede frumos și sala de mese, un spațiu imens, cu un perete din geam, care dă – normal – spre vie, cu o masă gigantică în mijloc, cu șemineu, cu brad împodobit.

Toate astea se pot închiria, rezerva cu programare, pentru evenimente, pentru un weekend de relaxare pentru orice. Nu mă întrebați de prețuri, nu cunosc, dar sigur e de la foarte scump în sus, la cum arată și nivelul serviciilor. Din câte am înțeles, banii nu sunt singurul criteriu de acces, ceea ce e bine pentru sănătatea afacerii. Planurile proprietarului se îndreaptă spre zona de produse super-rafinate, și-atunci nu poți să vinzi un vin de nu-știu-câte sute de lei sticla pe terasă la Obor, oricât de la modă e Oborul.

Și-ajungem la vin. Pentru că ăsta a fost scopul vizitei. Să degustăm un anume vin. Coroana domeniului: Apogeum. Numai că până la coroană a trebuit să doborâm câțiva vasali.

Am început (de fapt, continuat după spumant) cu Valahorum Rose din Busuioacă. Rece de la gheață. Un amănunt foarte important: vin din producția de anul ăsta, proaspăt, dacă dădeai cu degetul cred că se lua cerneala de pe etichetă. Un miros atât de bine conturat și de parfumat, de-am crezut că-mi dă sângele pe nas. Eu aveam așa, o reținere la Busuioacă, probabil din facultate, când oi fi băut niște otravă îndulcită, habar n-am… Nicio legătură între memoria mea subiectivă și ce aveam în pahar, un vin vioi ca vrăbiile vara, când răsare soarele la 6 dimineața.

Vinul a mers cu un antreu (bruschete, salam, cârnăciori, brânză, nuci), după care a venit și primul fel: somon cu legume marinate și legume la abur, plus un sos special, care amintea de pesto. Așezate în farfurie de-ți era milă să le-atingi, bune de-ți era frică de Dumnezeu să lași ceva. Am mers pe mâna lui Doamne-Doamne și-am mâncat tot. Pentru că era un fel ușor, s-a păstrat rose-ul pe masă.

A urmat al doilea fel: hribi zemoși în coșuleț de parmezan, alături de cerb cu sos de Fetească Neagră, ciocolată și încă ceva, am uitat ce. Servite pe piatră. Aici s-a schimbat vinul, s-a adus, bineînțeles, roșu: Valahorum Fetească Neagră. Tot proaspăt tras în sticlă, dar producție 2017. Bun, catifelat, tot ce trebuie.

După care a urmat marele moment. Pentru asta fuseserăm invitați. Să (de)gustăm din Apogeum 2016, care va ieși pe piață peste câteva luni. Apogeum este vârful de gamă al cramei, se face din struguri dintr-un anume colț al podgoriei, unde via are aproape 70 de ani. Pentru că suprafața e mică, și cantitatea e mică, iar fermentația strugurilor se face în niște vase gigantice în formă de ou, dintr-o ceramică specială, o metodă care a fost urmărită înapoi în timp până în antichitate.

Ca să avem cu ce compara, s-a făcut o degustare în tandem, Apogeum 2015 (din care mai sunt câteva sticle pe piață) cu Apogeum 2016. Una dintre gazde a făcut aranjamentele și ne-a pus în față câte două pahare mânjite cu vin, adică aveau în ele nu cât pui ca să bei, ci cât rămâne după ce bei. Câteva picături pe fund, scurse de pe pereții paharului. Am zis ok, e scump, înțeleg, dar dă-o naibii, trebuie să stau 5 minute cu capul răsturnat pe spate ca să-mi curgă o picătură de vin pe vârful limbii.

Nu. De fapt, paharul fusese „mânjit” cu puțin vin și lăsat câteva minute ca să elimine orice alt posibil gust (de la spălat, de la clătit, de la șters, de la orice) și abia apoi s-a turnat vin. 2015 în dreapta, 2016 în stânga.

A urmat o prezentare exhaustivă a fiecărui vin în parte, cu specificul fiecărui an în care au fost culeși strugurii. Am mirosit, am gustat, am țoșcăit, am plescăit. Vinul e la un nivel la care eu nu am cunoștințe să mă exprim. Ca să mai punem ceva între gusturi, ni s-a adus și un desert: brownies cu bulgări de ciocolată înăuntru și o prăjitură mai ascetică la înfățișare, cu morcov, dar foarte gustoasă.

S-a iscat și o mini „dispută” ad-hoc: 2015 sau 2016? Ca să nu ne pierdem în prezentări grandioase, am zis să votăm. Am fost număr impar de electori și rezultatul a fost stabilit de ultimul votant: 2016 (așa votasem și eu). E puțin mai așezat și mai catifelat, mai pe gustul meu. Ideea e că și cunoscătorii adevărați, nu eu, au votat și 2015, și 2016, ceea ce înseamnă că sunt foarte-foarte apropiate.

După ce ne-am liniștit cu rezultatul meciului, am mers să vedem ouăle gigant unde se face Apogeum. Scrie pe ele că-s aduse din Italia, dacă am reținut bine. Forma de ou ajută la extragerea tuturor substanțelor care trebuie extrase din boaba de strugure fără intervenție mecanică, adică fără stoarcere, zdrobire etc. Se creează un circuit natural care asigură o fermentație cum trebuie. Am și gustat „vin brut” din ultimul ou care mai conține așa ceva, până îi sosesc butoaiele dedicate.

Și-am coborât și în beciul unde se țin baricurile (niște butoaie speciale din stejar), în care vinul este pus la păstrat până e gata. Un beci înalt, boltit, cu mucegai, unde se ține și colecția proprietarului. Un beci unde ai vrea să fii închis pentru vreo trei zile, cu o pâine și-un bulgăre de brânză. Dar am înțeles că există un anume Viorel care are ceva împotrivă.

Pământ

 

Mai rar așa inadecvare să scrii pe etichetă Conu’ Albu și să pui în sticlă un merlot roșu ca sângele. Nefericită situație, ca la țăranii ăia care în 2016 au primit ofertă electorală „Votați Laba!”, „Votați Muia!”. Dar cum Vasile Laba și Marcel Muia și-au convins consătenii că sunt destoinici să administreze două comune din Bistrița Năsăud și Timiș, așa și Conu’ Albu roșu s-a dovedit un vin destoinic.

Primul și cel mai clar indiciu este ștampila, care atestă că a câștigat medalia de aur la un concurs în 2017. Al doilea, mai subiectiv, este că mi-a plăcut. Recunosc, nu mai băusem de ceva vreme vin roșu (io mai mult cu berea), dar când l-am gustat mi-am amintit de ce-i atât de bun merlotul:

Pământul. Gustul de pământ. Sau tanin, tanini, taninuri, cum zic oenologii și cei care beau cu degetul mic ridicat. Adică substanța aia din codițele ciorchinelui, care dă gust pământiu vinului și nu te mai saturi să-l miroși.

Acum câțiva ani am fost la prima mea degustare de vinuri. Restaurant, lume subțire, oenologi în costum, doamne elegante, cu bijuterii scumpe la gât, și eu. Pe mese tronau, printre porțelanuri fine și tacâmuri lucioase, niște vaze mari, goale.

– Unde-s florile?, am întrebat eu, nu că mă interesa, dar căutam să mă bag în vorbă.

– Nu e vază. E scuipătoare. Iei o gură de vin, o plimbi prin gură, faci gargară, simți gustul, scuipi, mi-a explicat un amic oenolog.

– De ce-ai face asta?

– Păi, imaginează-ți că la o degustare ai 25 de vinuri pe masă și bei din toate. La prima mea degustare m-am făcut lemn.

Argumentul mi-a dat o perspectivă plăcută, așa că am așteptat cuminte să vină licorile. În seara aia se serveau vinuri roșii. Printre ele, câteva feluri de mâncare asortată, ca să împrospăteze papilelele gustative.

– Bagi nasul în pahar, inspiri, ții aerul în tine, iei o gură de vin, îl plimbi în gură, încerci să identifici aromele. Pot fi fructe de pădure, caise, cafea, scorțișoară, ciocolată amară, tutun, pot fi de nu știu câte feluri, m-a îndrumat amicul oenolog. La sfârșit, scuipi sau înghiți, cum te lasă inima.

M-am uitat la ei, își luau conștiincios notițe, mai țoșcăiau din vin, mai scriau pe foaie; la final se stabilea și un clasament al vinurilor.

Am gustat, am adulmecat, am amușinat, am făcut gargară, am înghițit (e păcat de Dumnezeu, cum să scuipi băutura?), după care am deschis agenda mea și am scris cu pixul, protejând foaia ca la extemporal, să nu copieze din spate: „pământ”. Vinul avea gust de pământ. Nu era prima oară în viața mea când beam vin roșu, dar era prima oară când conștientizam această nuanță. Și asta doar pentru că fusesem instruit să fiu atent și la gust, nu numai la cantitate. Eram încântat de descoperirea mea, chiar dacă rudimentară, comparat cu paleta de arome înșirate de profesioniști.

– Ce gust are?, m-a întrebat amicul.

– Pământ, am răspuns eu, ca Ion al lui Rebreanu. Aproape am făcut monosilabic cuvântul, atât de apăsat l-am pronunțat.

– Bun, bravo!, m-a mângâiat amicul pe creștet. Taninul. De la tanin are gustul ăsta de pământ.

„Trăiască taninul!”, am urat în gând.

A venit doilea rând de vin, tot roșu, tot ceva cu merlot. Am gustat, am mai luat o dată – deja apucam doar cu două degete piciorul stiletto al paharului, îl roteam distras de simțurile mele – și am dat verdictul: pământ. Poate nu așa de pământiu ca primul, care era de-ăla negru, jilav, de primăvară, cu zăpadă scursă în brazdă, dar era totuși pământ. Fără niciun dubiu.

Îi auzeam pe vecini cum schimbă impresii de fructe și gusturi de n-auzisem de ele, eu mă înțepenisem în pământ ca Dacia 1300 în noroiul de pe ulița satului.

Am mai stat, am mai gustat, am mai depănat, a venit al treilea vin. Merlot-nu-știu-de-care Magnum. Magnum, adică tras în sticlă de 1,5 litri, dublu față de recipientul normal de 0,75 l.

„Păi stai așa, nenicule, nici nu mai trebuie s-o desfaci. Avem un câștigător! Cum, sticlă de-un kil jumate și tu mai cauți concurent? E drept că nu-i tocmai drept, adică e ca și cum l-ai pune pe Vladimir Klitschko (2 m, 110 kg) să se bată cu Mircea Badea, dar de data asta accept, asa, ca o excepție”, am strigat în mintea mea.

Era totuși prima mea participare la un arbitraj și nu voiam să ies prea mult în evidență, mai ales că erau și doamne în salon, după cum ziceam. M-am păstrat sobru și i-am făcut un semn discret amfitrionului, care ne servea în timp ce descria vinurile: „Toarnă, mă! Unu’ mare”, am indicat măsura cu degetele făcute șubler.

Așteptările nu mi-au fost înșelate. Într-un recipient mai mare încape mai mult pământ, logic. Atât de mult, că-mi venea să plantez un nuc în sticlă, să iasă nuci cu gust de vin, așa de bun era.

La următoarele rânduri de vin, rândurile din agenda mea deveau tot mai cifrate: pâmânt, pmânt, mânt… Până la urmă, am renunțat: toate merloturile un pământ, că de apă n-am dat.

Am plecat deosebit de exuberant de la prima mea degustare. A doua zi m-am interesat care a fost desemnat câștigător și mi-a părut rău să aflu că nu Magnum-ul. Normal, mărimea contează doar la Matiz, când vezi un gigant adevărat zici că-i o brută insensibilă.

Mă rog, ce știu eu… Știu că de-atunci, de fiecare dată când îmi bag nasul într-un pahar cu merlot bun, mă trăznește mirosul ăla de pământ jilav, de-mi vine să-l dau tot peste cap, să-l fac brazdă, adică.

Așa că pe Conu’ Albu poate să-l cheme și Winnetou, din partea mea: atâta vreme cât are pământ sub unghii, e un roșu de încredere. Howgh!

Mâna

– Ce faci?
– Bine. Mă uit la …, și-mi zice un nume de emisiune de care n-am auzit. Vede că nu pricep și-mi arată ecranul ciobit al mobilului, pe care se derulează o emisiune de divertisment.
– Bun, zic. Ai mâncat?
– Nu.
– Păi, de ce?, întreb prostește.
– Nu am.

Mă uit la el, e îmbrăcat tot cu geaca aia veche de fâș, pantaloni de trening și bocanci de firmă, dar care bineînțeles că nu sunt noi. Nici măcar fesul de sub glugă nu e ăla pe care i l-am dat eu.

– Mai ai hainele de la mine?
– Da.
– Îți vin?
– Da, le am, le țin în mașină.

Tânărul (nu știu cum îl cheamă) își face veacul pe la noi prin cartier. Vara e simplu, pentru că e cald. Iarna lucrurile se complică. Anul ăsta l-au luat „în gazdă” doi bătrâni, homleși ca și el, care trăiesc în mașină. Sunt două vechituri galbene, cu numere de Bulgaria, care nu se mișcă niciodată din parcare. Bătrânii și-au îndesat în ele boarfele, păturile, valizele, și, în general, întreaga lor viață. Toată ziua stau pe afară, pe lângă supermarket și fumează și beau bere. Nu știu din ce bani. Noaptea se strecoară pe lângă lucrurile lor din mașină și se culcă. Când e frig, mai pornesc motorul să se încălzească.

Acum, tânărul are loc și el să doarmă în mașină. Și să-și depoziteze viața. Câinele îl ține afară, legat de un copac, dar are grijă de el și i-a amenajat un culcuș cu pături și adăpost de folie, să nu-l plouă, să nu-l ningă. Îmi zice că-l îngrijește, că-l plimbă și-l cred.

A dormit și el afară cu câinele până toamna târziu, la prima zăpadă, învelit în vechituri și nailoane. De la un punct încolo însă n-a mai mers și bătrânii l-au luat la ei în mașină.

Într-una din nopțile astea friguroase, când îl plimbam pe Otto, am trecut pe lângă culcușul lor. Mi-a zis să fiu atent pe unde calc, că e mizerie, că trec oamenii și fac mizerie. Nu știu câtă mizerie fac oamenii care doar trec pe acolo și câtă mizerie fac ei, care stau acolo. Probabil contribuie toată lumea. L-am întrebat atunci dacă e ok, dacă se descurcă, dacă are nevoie de ceva. Mi-a spus că da, ar avea nevoie de niște haine groase, un hanorac, ceva de încălțat, o căciulă, „că asta s-a lărgit și intră frigul pe sub ea”.

Acasă am scos din folie paltonul meu vechi. De-ăla lung până sub genunchi, din stofă groasă, cu căptușeală matlasată. L-am luat acum 14-15 ani și l-am purtat de câteva ori, până mi-am dat seama că la 30 de ani arăt ridicol în palton de președinte de Senat. Iar acum m-am gândit că pe amicul meu îl preocupă mai puțin aspectul ridicolului și mai mult confortul termic.

Am mai pus într-o pungă de rafie și un hanorac, cam la fel de vechi, cumpărat într-un concediu în Grecia, dar în stare bună de prezentare (firmă, ce să-i faci!). Ziceam că i-l dau lui Eric să-l poarte la basket, dar sigur nu se supără când îi spun ce-am făcut cu el.

Am îndesat în pungă și cizmele de zăpadă pe care le am de câteva ierni, plus o pereche de șosete groase, să fie echipament complet. Am pus un fular pe care nu-l mai port și o căciulă luată de la Berlin. Ba am băgat și două tricouri, să-i țină de cald, dintre care unul alb (nu știu ce-o fi fost în mintea mea).

Când m-am dus să i le dau, tânărul era în mașină cu unul dintre bătrâni. Își lăsase bocancii afară, cum te descalți la intrare când te duci în vizită. I-am arătat prin geam punga cu haine, făcându-i semn că-i pentru el. M-am dus în dreptul portierei și, când a deschis-o, m-a lovit mirosul ăla acru-înțepător pe care îl au oamenii care nu prea se întâlnesc cu săpunul. Atunci am văzut că avea picioarele învelite într-o pătură, să se încălzească. I-am zis să nu mai coboare, i-am dat punga cu haine și-am plecat la muncă.

Azi, când îl întâlnesc pe bancă în fața supermarketului, nu are pe el nimic din ce-i dădusem eu. Cel puțin nu la vedere. Spune că le ține în mașină. Așa o fi. Nici nu-i foarte frig, ca să se înfofolească. Și mai spune că n-a mâncat nimic, că n-are ce.

Scot niște bani din buzunar și-l trimit la chioșcul cu grill de lângă supermarket, să-și cumpere o ceafă la grătar, sau mici, sau cârnați, cu cartofi prăjiți, și chiflă, și muștar, și ketch-up. Îi las mai mult, poate are chef și de-o bere sau un suc, el alege.

– Da’ te duci și mâncare îți iei cu banii ăștia, nu altceva, da?, mă uit io serios în ochi lui.
– Da, mâncare îmi iau. Mulțumesc, sănătate, s-aveți un an bun!, zâmbește fericit spre mine.

Am plecat, eu spre casă, el spre chioșc. Am întors capul și l-am văzut la tejghea, așteptând să-i dea vânzătoarea meniul cald. Când mă aplecasem spre el să-mi arate la ce se uită pe telefon, a avut gestul reflex de a scoate mâna din buzunar, crezând că mă apropii să dăm noroc. Numai că mâna mea a rămas țeapănă pe lângă corp, paralizată de memoria mirosului din mașină. Păcat, puteam fi om până la capăt.

42 la 43

foto: bucharest-marathon.com

Sau mica poveste a maratonului meu. Nu mă las rugat (ați fost câțiva care m-ați îndemnat să scriu), oricum scriam. Dar nu am avut timp și putere până acum. În plus, dacă o scriam imediat după, ieșea ceva lacrimgoen-telenovelă, iar la final ați fi rămas cu impresia că nu Edmund Hillary a cucerit Everestul, ci eu singur, fără șerpașul Norgay după mine.

Îmi propusesem să alerg un maraton. Am început acum doi ani: cursa de 10 km, apoi semimaraton, am făcut pasul logic. Anul trecut mi s-a părut că am ceva la genunchi și nu m-am antrenat. Anul ăsta am zis că nu-l mai ratez. Și am făcut niște controale. Și m-am antrenat. Și m-am documentat.

M-a ajutat Ciprian, care are multiple experiențe de genul ăsta. M-am dozat mai bine în apropierea cursei, mi-a zis ce să fac, cum și cât. Oricum, mă simțeam și nu mă simțeam pregătit, pentru că nu știam la ce să mă aștept, așa că i-am mărturisit că mă bazez mult pe încăpățânarea mea prostească. M-a asigurat că funcționează la fix, a verificat de mai multe ori pe pielea lui, cu rezultate mulțumitoare.

A venit ziua cea mare. Eram oarecum încurajat de o alegare recentă (rețineți „recentă”) de 30 km, care se încheiase cu un timp neașteptat de bun și simțeam că mai am rezerve. Mi-a spus Ciprian că după km 30 îți vine să-ți bați părinții sau să-ți dai un rinichi să alerge altul în locul tău, dar nu l-am luat în serios (bine, mă, ai alergat și tu câteva maratoane și acum, gata, ești guru).

Am pornit. Atmosferă bună, lume multă pe margine, aplauze, tobe, e fain, te simți așa o mică vedetă, deși mai sunt câteva mii ca tine care se simt la fel, toți iau încurajările doar pentru ei, dar e plăcut. Așa de tare m-am simțit încurajat, că era să termin cursa primul: între km 1 și km 2 am călcat strâmb pe o bordură și glezna mi s-a îndoit ca salcia. Am avut noroc că am scăpat fără entorsă sau ceva. M-am speriat, dar a fost și partea bună că m-a trezit din filmul meu cu vedete și m-a adus înapoi la asfalt, să fiu atent la ce fac.

Și dă-i, și-aleargă. Pe la km 8-9 mă-ntâlnesc cu frate-miu, ieșise la o tură cu bicicleta și a venit să vadă dacă funcționează bine aplicația care localizează alergătorii pe traseu. Funcționa, semn că m-a găsit. Pe la km 15 (alergam la umbra copacilor din Cișmigiu) iau un pliculeț cu gel energizant. Și-alerg în continuare.

Al doilea hop al cursei a fost la km 21, în Piața Constituției, în apropierea punctului de Start. Drumul s-a bifurcat, cei de la semimaraton au trecut linia de Sosire, noi de la maraton am fost îndrumați frumușel pe lângă ea, că mai avem încă o dată pe atât ca să trecem finish-ul. Deja îmi simțeam picioarele, aveam un timp de 2h 10min (mai mult decât ar fi trebuit) și trebuia practic să iau startul unui nou semimaraton. Am încercat io să mă motivez că e pentru oameni puternici, că așa se cern caracterele… bleah, nu credeam o iotă din prostiile care-mi treceau prin cap.

Am strâns din dinți și am alergat înainte. Am zis că nu mă uit la bornele kilometrice, alerg și gata, la un moment dat o să primesc un buchet mare de flori, și-o să mă sărute pe obraji două blonde superbe, semn că am trecut Sosirea. Pe naiba. La km 26 am cedat și m-am oprit din alergare, am mers cu pas întins. Plămânii erau ok, la locul lor, în schimb picioarele nu mai ascultau ritmul. Pur și simplu. Am mers o bucată, apoi am reluat alergarea, însă în pas de melc.

Practic, calvarul anunțat de Ciprian a început mai devreme de km 30. Până la final am avut trei episoade în care am mers în loc să alerg. Și de fiecare dată m-au apucat dracii, noroc că erau pe margine oameni foarte încurajatori cu de-ăștia ca mine și au reușit să mă ajute să reiau alergarea. Și ăsta e motivul pentru care nu mă mulțumește cum am terminat maratonul și pentru care trebuie să-l reiau. La maraton te duci să alergi, dacă ai chef de plimbare te duci frumos în parc sau în stațiune la băi. Dacă alergi, ai șansa să scoți un timp decent, nu 4 ore jumate, ca mine.

Cauza, îmi dau seama acum, a fost antrenamentul ăla lung de 30 km (v-am zis mai sus să rețineți cuvântul „recent”). A fost prea scurt intervalul dintre două alergări lungi, 10 zile. Din câte înțeleg, lași măcar vreo 3-4 săptămâni între ele, ca să te recuperezi complet. Eu mă simțeam recuperat, dar eram doar pentru o cursă de 15-20 km. Pentru un full maraton am plătit de m-a luat naiba.

Ultimii 2 km au fost mai ok. Deși eram rupt, vedeam Piața Constituției în linie dreaptă, lumea pe margine încuraja. Mi-am turnat în cap a nu știu câta sticlă cu apă și am trecut linia de Sosire. Erau mai multe culoare înguste de ieșire, la fiecare stăteau stewarzi care îți agățau de gât medalia de participare. M-am dus pe culoarul unde erau doi puști de 8-9 ani, m-am aplecat, mi-au atârnat sclipiciul de gât. I-aș fi înfiat pe loc.

La Sosire, ca și pe tot traseul, punct de hidratare (organizarea a fost impecabilă): apă, băuturi energizante, fructe. Am băgat din toate cât am putut. Am băgat cu frica soldatului de pe front, care nu știe când mai apucă următoarea masă.

Apoi m-a sunat frate-miu. Văzuse pe aplicație că am terminat și m-a sunat să mă cheme la un lighean cu sarmale. Atunci am avut surpriza să constat că nu pot vorbi: limba mi se lipea pur și simplu de cerul gurii, fălcile mi se-ncleștau, nu puteam articula vorbele, mă-mpleticeam în cuvinte ca un bețiv. Era epuizarea care mă forța să tac. Mi-a luat puțin timp, plus fructe și hidratare, să mă liniștesc, să-mi revin.

Ulterior am găsit și răspunsul. M-am uitat în aplicația mea de alergare. La datele introduse de mine (înălțime, greutate, vârstă), telefonul îmi arăta că pe distanța de 42 km consumasem aproape 4.000 de calorii. Un adult are nevoie de 2.000 – 2.500 de calorii pe zi. Io prind 2.000 când mă duc la mama în concediu și mă-ndoapă ca pe curcani. Aveam deficit serios, arătam cum arată bugetul Guvernului Dăncilă: cheltuisem ca un prinț arab, iar încasările erau ca la muzeul de istorie când e închis. Normal că a durat să mă pun pe linie. De fapt, de atunci (a trecut o săptămână) bag în continuu în mine: orice, oricât.

Cam asta e povestea maratonului meu. Numai că nu e capăt de linie, cum au fost celelalte curse. N-am simțit nevoia să le repet, acum o alergare de 10 km e încălzire, o tură de 20 km e antrenament pentru maraton. În schimb, trebuie să fac un maraton cum trebuie: alergare cap-coadă, fără plimbare, și un timp decent. Eu definesc decent (4h). Ca de obicei, spun public ce-mi propun, ca să mă supun bătăii de joc publice dacă nu prestez.

Încă ceva: ultimul pachet de țigări l-am cumpărat pe 30 septembrie. E în rucsac, sigilat. Cumva, mă setasem subconștient să fac pauză de fumat în preajma maratonului (deși io nu mai sunt fumător de mult timp), dar văd că durează și după. Nu mi-am propus să mă las, dar nici nu am simțit nevoia să fumez. O las așa, să văd ce se întâmplă.

PS. Inutil să precizez că titlul se referă la victoria vârstei asupra kilometrilor.

Rise and Kill First. Istoria asasinatelor la comandă ale serviciilor secrete israeliene

Coperta volumului Rise and Kill First

Am terminat recent cartea „Rise and Kill First. THE SECRET HISTORY OF ISRAEL’S TARGETED ASSASSINATIONS. O carte scrisă de jurnalistul Ronen Bergman, documentată vreo șapte ani, cu zeci, sute de interviuri cu surse de primă mână, documente secrete etc. E despre modul în care Israelul a înțeles să lupte cu inamicii săi (și are, slavă Cerului!) încă înainte de a se înființa ca stat.

Evreii au suferit o traumă imensă în timpul holocaustului și au decis (lucru reluat și în urmă cu câteva zile de actualul premier Benjamin Netanyahu într-un discurs) să nu mai stea ca oile la tăiere, ci să riposteze. Și fac asta aplicând o învățătură din Talmud, cartea lor de căpătâi: Dacă cineva vine la tine să te omoare, ridică-te și omoară-l primul (Rise and kill first).

La începutul secolului XX, când nu aveau un stat și erau sub ocupație britanică, evreii nu puteau sub nicio formă să ducă o luptă deschisă, armată, cu ocupatorii, cu dușmanii. Încet, s-au organizat în grupuri de gherilă, cu ținta de a elimina punctual dușmani cu poziții cheie, astfel încât să-și poată atinge obiectivul.

Faptul că au luat ființă ca stat în 1948-49, în urma unui război cu statele arabe din jur, nu a însemnat finalul conflictului, ci un început care durează și azi și nu prea i se întrevede un final. Practic, înființarea Israelului a însemnat că palestinienii au rămas fără țară și nu au acceptat ca lucrurile să rămână așa. De atunci, e un conflict permanent între israelieni și palestinieni, aceștia din urmă susținuți de statele arabe din jur, indiferent dacă sunite sau șiite.

Înconjurați de inamici, israelienii au fost obligați să-și dezvolte servicii de informații puternice și așa au luat ființă, cu timpul, temutele Mossad (serviciul de informații externe), Shin Bet (serviciul de informații interne) și AMAN (serviciul de informații al armatei). Fiecare cu subdiviziunile sale, care nu sunt puține. Pe lângă strângerea de informații, serviciile au și o componentă activă, de a acționa împotriva dușmanilor. Iar acțiunea înseamnă, în multe cazuri, eliminarea fizică a inamicilor.

Vorbim, de fapt, despre o politică de stat*: asasinatele sunt comandate de la cel mai înalt nivel, cu aprobarea personală a primului ministru, care semnează celebrele Pagini Roșii (Red Pages) – decizia de eliminare a unei ținte vine la semnat pe o coală de culoare roșie.

Evreii au început cu vânarea liderilor naziști care au coordonat crimele în masă în lagărele de concentrare din timpul celui de-al doilea război mondial. E celebră capturarea lui Adolf Eichmann, mâna dreaptă  lui Hitler, într-o țară din America de Sud (Argentina). Israelul voia să transmită un mesaj puternic: că nici după 20 de ani sau mai mult, dușmanii lor nu puteau dormi liniștiți.

A urmat apoi lupta împotriva teroriștilor palestinieni, care au organizat nenumărate atentate împotriva evreilor, militari sau civili. Yasser Arafat, fondatorul mișcării Fatah, a devenit cel mai mare dușman al Israelului. A fost o vânătoare reciprocă, întinsă pe parcursul a câtorva zeci de ani, soldată cu sute, poate mii de victime. A fost, dacă putem să-i spunem așa, perioada romantică, în care documentarea și executarea unui inamic putea dura câțiva ani, cu urmărirea țintei, a obiceiurilor, tabieturilor, astfel încât lovitura finală, care de multe ori avea loc în teritoriu inamic, să fie cât mai precisă.

În timp, Fatah s-a transformat în partid politic și au început negocieri arbitrate de SUA pentru găsirea unei soluții de pace. Atâte vreme cât era partener de negocieri, Arafat nu mai putea fi o țintă legitimă. În schimb, pe locul lăsat (aparent) liber s-a ridicat Hamas, o nouă mișcare ce a dus mai departe politica de atentate a palestinienilor.

Un episod de alcov s-a petrecut în România, unde Yasser Arafat, venit în vizită la Ceaușescu, a fost filmat de Securitate, în reședința de oaspeți, în timpul unei reprize de sex cu bodyguarzii săi. Înregistrarea a ajuns la serviciile israeliene și puțin a lipsit ca ea să devină publică, însă în cele din urmă Arafat a murit fără ca acest episod să ajungă la televiziuni.

În timp, serviciile israeliene au devenit din ce în ce mai performante, beneficiind de avansul tehnologic. Evreii au fost primii care au folosit dronele pentru atacuri în teritorii inamice și, când le-au arătat efectele partenerilor de la CIA, americanii au rămas cu gura căscată. A fost perioada de industrializare a asasinatelor, când loviturile puteau fi executate cu marjă mare de siguranță în teritorii inamice, cu randament nebănuit.

Israelul a reușit câteva misiuni la limita imposibilului. Au atacat cu avioane de vânătoare și au distrus uzine nucleare în Irak și Siria, care se construiau în secret și de care nici măcar americanii nu știau. A fost meritul Israelului că a aflat și că a acționat. „Târgul” a fost simplu: voi construiați în secret, împotriva tratatelor internaționale, noi v-am distrus-o, așa că ciocul mic!, că nu puteți recunoaște că făceați ceva ce nu aveați voie. Pierderi de miliarde dolari ale țintelor, la care Irak și Siria au trebui să înghită în sec. Abia recent a devenit publică lovitura Israelului împotriva uzinei nucleare din Siria, din 2007.

Normal, există și partea neplăcută a războiului. Israelul a suferit câteva înfrângeri care au avut efect de bombă la nivelul serviciilor. Pe una dintre ele v-am povestit-o deja, în scandalul otrăvirii cu novicioc a lui Serghei Skripal în Anglia. Mossadul a încercat asasinarea cu o neurotoxină a unui lider Hamas în Iordania, acțiune terminată cu aducerea la viață a victimei chiar de către călăi (i-au administrat antidotul) și cu un scandal internațional de răsunet. Și au mai fost pierderi majore.

Ideea e că mai toți marii lideri ai Israelului provin din servicii secrete, armată și au participat direct (au fost combatanți) în lupta împotriva inamicilor arabi. Tot ce au făcut acolo au dus mai departe ca politică de stat. Ițhak Rabin, Benjamin Netanyahu, Ariel Sharon, Ehud Olmert, Ehud Barak… Unii dintre ei chiar au acceptat, după o lungă carieră politică la conducerea statului, că nu conflictul este răspunsul, ci negocierea pentru o soluție politică de pace și chiar varianta existenței a două state, palestinian și israelian. Numai că această revelație venea pe final de carieră, iar cel care le lua locul începea din același loc: războiul cu palestinienii.

Cam aici se termină cartea. Conflictul, nici pe departe. Citiți-o, e scrisă cursiv, jurnalistic, pe fapte, e un lung documentar plăcut de urmărit (în ciuda lucrurilor expuse). Și vă poate da o idee, poate incompletă, a ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu.

__________

* Tot ce am scris în acest aerticol se bazează pe lucrurile citite în carte, inutil să precizez la fiecare paragraf că sursa informației este volumul lui Ronan Bergman.

Secta MAMIL

Parcare în curtea mănăstirii Comana. Foto: B. Păcurar

Experiența mea de ziarist cu aproape 20 de ani vechime în meserie nu mă-nșală. Când am zis că se încearcă atragerea mea într-o sectă, am avut dreptate. Secta MAMIL*.

Zilele trecute am făcut prima tură în grup pe anul ăsta. Fiind începător, băieții m-au luat ușor, până la Comana, pauză de hidratare și-napoi. Aplicația Strava de pe telefonul lui frate-miu a măsurat fix 100 de kilometri, cu circa 90 peste ceea ce aș fi considerat eu o ieșire de plăcere.

Plecarea vineri dimineață. Am dus de joi bicicleta cu tramvaiul la frate-miu, să-i repare pana. Vineri dimineață, mesaj de la Radu pe grupul de Whatsapp dedicat sectei: „Problemă, o spiță iese prin jantă și înțeapă camera, am mai spart una”. La mine, răspunsul părea simplu: „Nu e problemă, mă retrag, poate data viitoare, nu vreau să-ncurc”. Greșit. Răspunsul corect a venit de la Dan: „Improvizează ceva”. Becul meu de alarmă a început să piuie roșu: „Ăștia-s de-ăia pentru care nu contează destinația, ci drumul. Back off, retrage-te!”. Prea târziu, frate-miu a improvizat ceva cu o folie de medicamente și a fixat spița la locul ei, bicicleta funcțională, Dan a luat două camere de rezervă, trusa de scule, tot.

La ora stabilită, m-am prezentat la Radu, în tricoul meu nou de biciclist, cu trei buzunare la spate. Tricoul e mărimea S, trebuia să-mi vină mulat, cum am văzut la televizor, dar e larg pe mine și cam flutură. Dimineață, răcoare, îmi iau și bluza anti-vânt, zic io. „Las-o, bă, pe la două o să crăpi de cald”. Mă uit la ceas, de la 10 la 14 îs vreo patru ore în care n-o să crăp de cald, dar cine-s io ca să stabilesc reguli de-astea? Mă supun autorității.

Plecăm de la Radu să ne-ntâlnim cu Dan la statuia Aviatorilor. Ajungem în câteva minute, io cu pielea de găină, dar nu de emoție, ci de frig. Vine Dan, se pornesc ceasurile, se sincronizează aplicațiile, tăiem orașul în două până la Cristi. Care ne aștepta cu bicicleta pe stativ, îi făcea ultimele reglaje. Sus în șa, dă-i pedală.

Primul pit stop la Mega Image în Măgurele, pentru banane, apă, bomboane, lucruri cu aport energetic. Tot acolo se coboară asupra noastră primele picături de ploaie. „Hai repede, să nu ne prindă”. „Păi, ne-a prins. Unde hai? Hai acasă!”. Greșit din nou. Aplicația meteo spunea că o să plouă doar până la trei și era de-abia 11.

Așa că am pedalat prin ploaie, vânt și hipotermie de m-am făcut atât de mic, că tricoul stătea pe mine ca un cort de familie. Ne-am oprit la un moment dat sub o copertină pentru ședință de etapă. Harta arăta o cârciumă la vreo 2-3 kilometri, hai acolo, ne adăpostim până se oprește. Ca naiba, s-a oprit chiar când am ajuns, așa că am lăsat cârciuma în spate și am luat-o înainte.

Cât am pedalat noi spre Comana următorii 30 de kilometri, să vă spun câte ceva despre bicicliști. Bicicliștii, ăia pe care îi vedeți pe stradă, nu la televizor la Turul Franței, se împart în câteva categorii: începători (io), amatori, amatori entuziaști și MAMIL (Middle Aged Man In Lycra). Vă dați seama că fiecare categorie reprezintă o treaptă evolutivă, superioară celei anterioare. MAMIL-ul este Homo Sapiens pe lângă Australopitec, Homo Floresiensis, Omul din Neanderthal. Este ultima treaptă evolutivă a biciclistului amator, dincolo de ea mai există doar cicliștii profesioniști, dar acolo nu mai poate trece, din cauza vârstei.

Practic, MAMIL-ul este un amator entuziast, dispus să cheltuiască sume amețitoare pe biciclete, echipamente, accesorii. Discută cu seriozitate despre o bicicletă de 8.000 de lei (la mâna a doua), despre un set de jante de câteva sute de euro (care sunt cu 200 de grame mai ușoare decât alea de pe bicicleta lui), despre o pereche de ochelari de 600 de lei, despre frâne, angrenaje, pinioane și pedale care, adunate, costă cam cât dă guvernul pentru refacerea unui sat lovit de inundații. Cel mai sărac MAMIL are acasă trei biciclete, una de șosea, una de trekking și un mountain bike. Ce să vezi, m-am nimerit într-un grup de MAMIL-i. Îmbrăcați regulamentar în costume mulate din lycra.

Între timp, noi am ajuns la Comana. Așa, din vorbe, poate părea ușor, dar pentru mine fiecare pantă de 2% însemna să urc Golgota, că tot eram în Vinerea Mare. Pentru pasiunea asta îți trebuie picioare de bou și (aici vorbesc doar pentru mine) creier de bou: să tragi tot înainte, fără niciun orizont în față. Cât mai e? Lasă, dă-i pinion, nu contează cât mai e! La partea a doua, aia cu creierul, mă încadrez bine, așa că m-am executat fără proteste vizibile.

La Comana am vizitat mănăstirea, frumoasă, curată, bine întreținută, care conține și un mic mausoleu (osuar) dedicat ostașilor morți în războaiele mondiale. Apoi ne-am parcat la o terasă în parcul de distracții (trasee prin copaci, cazare, restaurante) pe malul unui lac cu apă tulbure, să mâncăm. Io am luat un orez cu legume, ca să mă pot ridica de la masă. Băieții au luat ciorbă, jumări, tochitură, șnițel, cartofi, ca să bage aport de calorii. Genul de așezământ „capcană pentru turiști”, cum bine l-a caracterizat unul din noi, cu prețuri de cină luată sub Turnul Eiffel și servire de parcă ți-aduceau mâncarea tot de acolo.

Și hai înapoi. Am luat-o pe alt drum, pentru variație. Am văzut România rurală, România frumoasă, cu sate strălucind de sărăcie, legate între ele de șiruri de gunoaie, haine, piese de mobilier, televizoare aruncate pe marginea drumului. Munți de infecție frumos etalată de-a lungul șoselei.

Îngrijorarea mea era ceva mai egoistă, însă: mai ajung sau nu acasă? În mod clar, am încetinit plutonul cu niște timpi prețioși, fără mine terminau traseul mult mai repede. Am făcut pauză într-o stație de autobuz în afara Bucureștiului, unde un 418 sclipea ademenitor în soare. „Hai, sus bicicletele, ne lasă la Piața Sudului, suntem salvați!”, zic ca naufragiatul care vede un vapor în zare. „Hai, bă, renunți acum când mai sunt 12 kilometri?”. „Da, renunț și la un rinichi, numai să mă văd în autobuz”. Normal, n-am avut succes, succesul e pentru oameni cuminți și cu minte. Am luat iar bicicleta între picioare, să-mi duc crucea până la capăt.

Cred că niciodată nu m-am bucurat atât de tare să văd Bucureștiul. Ne-am oprit la Cristi, unde am luat niște întăritoare și am spălat bicicletele. Omul, serios, pregătit cu furtun, șampon special, ulei de degresat lanțul, servicii complete. Am stat vreo două ore, soarele cam cădea după deal, hai acasă cât mai e lumină. Io cu ochii pe asfalt, frate-miu cu ochii pe aplicație. „92 de kilometri, facem suta pân-acasă? Dacă nu, mai dăm două ture de bloc, să treacă de sută”. 100,6 km în fața blocului. Gata, m-am dat jos de pe bicicletă, dar o simțeam tot sub mine. Se făceau vreo zece ore de când plecasem tot de-acolo. Mă uitam prostit în gol și încercam să înțeleg ce se întâmplase în intervalul ăsta. Nici acum nu m-am lămurit complet.

Următoarea tură? Căutați unii fără creier. Dacă nu găsiți, mai încercați un telefon, poate răspund. În general, celulule nervoase nu se regenerează, așa că sunt șanse mici să-mi vină mintea la cap.

________

* MAMIL reprezintă deja o categorie socială în alte țări, i se dedică articole de presă. Mai jos, unul haios: “We know we look like stupid weekend warriors,” admits one.

https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2018/mar/31/mamil-documentary-men-middle-age-cycling-lycra-health