DSCN2194

O doamnă cochetă a mers la biserică să se închine la moaştele Sfintei X. I-a venit rândul să sărute moaştele şi, pentru că era cochetă, a pus o batistă deasupra, să nu atingă cu buzele unde au atins şi ceilalţi înaintea ei. Când s-a ridicat, avea buzele negre şi oricât s-a frecat şi s-a curăţat apoi, nu s-a mai dus niciodată şi a rămas aşa, cu buzele negre.
(Pildă orală care circulă în şcoală)

Eric ne-a spus acum câteva săptămâni că vrea să se retragă de la ora de Religie. L-am întrebat cum i-a venit ideea sau dacă se poate şi de unde ştie că se poate, iar el ne-a spus că e opţională şi că dacă nu vrea să meargă, nu merge (aşa a tradus el informaţia că, potrivit Curţii Constituţionale, prezenţa la Religie este opţională, nu non-prezenţa, ca până acum). L-am întrebat dacă mai sunt colegi care vor să renunţe la Religie şi a spus că jumătate de clasă.

Am scris o cerere prin care am solicitat ca băiatul nostru să nu mai participe la ora de Religie şi am depus-o, nu fără a întâmpina oarecare rezistenţă, la şcoală. Între timp, decizia Curţii Constituţionale îşi produce efectele, iar la şcoală au început să circule listele pentru înscrierea opţională a copiilor la ora Religie. Nu l-am înscris, vă daţi seama. Abia l-am „descris”, cum spune el, ar fi fost o prostie s-o luăm de la capăt. Din jumătatea de clasă care voia să renunţe la ora de Religie, doar unu sau doi colegi au mai renunţat, din câte am înţeles.

Cum am ajuns aici

Subiectul „ora de Religie” este, ca şi subiectul manualelor şcolare sau fondul de clasă, ciclic. Revine în actualitate la fiecare început de an şcolar, când ziariştii încep să citească manualele cu creionul în mână. Discuţiile nu se poartă pe un ton pios, din contră, se fluieră mai abitir decât în biserică.

Aha, ne îndobitocesc copiii! Ia uite ce scrie, n-a făcut ce i-a zis mama şi l-a călcat maşina. A minţit la şcoală şi a rămas paralizată. N-a învăţat nu-ştiu-ce rugăciune şi Dumnezeu l-a pedepsit. 

Ororile care n-au mai încăput în manuale sunt transmise pe cale orală (vezi pilda de mai sus).

De obicei, părinţii care se manifestă în tabăra asta nu sunt neapărat împotriva religiei, ci împotriva religiei creştin-ortodoxe, ai cărei adepţi se declară la recensământ în proporţie de peste 85%. Adică, să nu-mi îndoctrineze mie copilul cu chestii de-astea popeşti, cu învăţat de rugăciuni şi alte bazaconii. Să facă la şcoală Istoria religiilor, asta da. Nu ştiu dacă se gândesc la Istoria Religiilor a lui Mircea Eliade sau la ce istorie a religiilor. Şi, în general, nu ştiu cât cunosc ei, părinţii, despre alte religii şi dacă ar vrea ca odraslele lor să înveţe despre budism, mahomedanism, catolicism, protestantism, şintoism şi alte -isme (recunosc, şi eu sunt la fel ignorant şi nedus la cele sfinte).

În tabăra cealaltă sunt părinţii care pledează pentru ora de Religie pe baza experienţei proprii. Fie au amintiri idilice despre slujbele de Înviere la care mergeau cu bunicii, fie au crescut într-o atmosferă bisericoasă şi, acum, la maturitate, se simt împliniţi din acest punct de vedere şi vor să-şi împlinească şi copiii. Fie sunt din mediul rural, unde se construiesc mai multe biserici decât autostrăzi în China şi unde cuvântul preotului are mai multă putere decât orice Curte Constituţională din lumea asta.

La ce vor copiii, însă, nu prea par să se gândească. Normal, dacă-i dai unui copil să aleagă între a merge sau a nu merge la şcoală, el va alege să nu meargă. Deci e ok să-l „împingi” puţin să meargă, să nu ajungă o loază. Dar poate ar trebui să ţinem cont şi de sensibilităţile lui, de nivelul lui de înţelegere.

La vârste mici, copiii gândesc în alb şi negru, în da şi nu, în 0 şi 1, exact ca un computer. Sunt mai precişi în exprimare decât mersul trenurilor în Japonia. Dacă eu îi spun lui Eric că ceva nu se poate, el îmi răspunde că dacă vrea Dumnezeu se poate. Aşa ştie de la Religie. Nu poţi să contrazici argumentul ăsta pentru înţelegerea lui.

De parcă n-ar fi de ajuns, la vârsta asta apar şi marile întrebări. Ce se întâmplă după ce nu mai suntem, cum e dincolo, ce se întâmplă cu noi când Soarele se stinge. La vârsta asta, un copil a făcut un papă să dea din colţ în colţ întrebându-l de ce Dumnezeu permite atâta suferinţă pentru copiii părăsiţi, care cresc pe stradă.

La vârsta asta, copiii sunt capabili să-şi pună probleme pe care noi, părinţii le expediem cu un lasă prostiile, n-am timp, dar care în sufletele lor produc adevărate taifunuri. La vârsta asta, sunt în stare să transforme, cu mintea lor, orice pietricică de pe plajă într-un bolovan pe care Dumnezeu nu poate să-l ridice de jos. Gândirea lor e magică şi încercaţi să vă imaginaţi ce se poate petrece în ei dacă peste acest fond magic venim cu poveşti despre puteri absolute, pedepse divine, păcate de neiertat.

Cum a învăţat Eric să-şi facă cruce

Eu nu m-am împotrivit până acum ca Eric să facă Religie la şcoală, aşa opţională cum e. Ca orice părinte (mai am şi un mic defect profesional, fiind ziarist), am scormonit manualul de Religie după lucruri necurate, am citit programa şcolară la materia Religie. Îl întrebam periodic ce-aţi mai făcut la Religie, ce-aţi mai învăţat. De cele mai multe ori, răspunsul era nu-mi aduc aminte. În zilele bune, îşi amintea că ne-a spus poveşti din Biblie sau am spus rugăciuni. Mi se pare exagerat să mă supăr din asta. Până la urmă, învaţă lucruri, pe termen lung nu cred că poate strica.

Nu mă contrazic cu ce am spus mai sus. Nu susţin că ora de Religie e rea. Nu cred că preoţii sunt niste satane în sutane, chitiţi să spurce sufletele copiilor noştri cu poveşti horror. Nu sunt de părere că cei care au făcut programa şcolară au sufletul vândut Necuratului sau că manualele sunt scrise cu pucioasă. Pur şi simplu aşa merg lucrurile. Vorbim de oameni şi de lucruri făcute de ei, e normal să apară defecţiuni, exagerări. Aşa e şi învăţarea, orice proces de învăţare vine la pachet şi cu un set de erori incluse.

Eric a învăţat şi lucruri bune la ora de Religie. A învăţat să-şi facă cruce. Nu glumesc, nu exagerez.

Când era mai mic, înainte să meargă la şcoală, se întâmpla să mai ajungem la biserică cu ocazia vreunei nunţi sau botez. Se strângeau mai mulţi copii din grupul nostru de prieteni şi se jucau în biserică toată slujba sau îşi dădeau ghionturi, fără să acorde vreo atenţie solemnităţii divine. Nu o dată preotul, după slujbă, îi lua pe copii şi îi ducea în şir indian pe la icoanele din altar să se închine. Cuprinşi de importanţa momentului, fără să protesteze, piticii se opreau în faţa fiecărei icoane şi începeau să tragă la cruci: unul le făcea de la dreapta la stânga, altul de la stânga la dreapta, unul le făcea de jos în sus, altul cu mâna stângă. Erau sinceri şi curaţi şi pun pariu că Dumnezeu, de acolo de sus, din turla bisericii, zâmbea îngăduitor.

După un timp, Eric era deja într-a-ntâia, vine într-o zi de la şcoală şi îmi spune victorios:

– Tati, gata, am învăţat să fac cruce.

– Serios? Bravo! Ia, arată-mi şi mie cum se face cruce.

– Păi, se ia degetul mare, degetul arătător şi degetul înjurător, se pun aşa (le-a împreunat) şi se face cruce sus, jos, apoi pe umărul drept, apoi pe umărul stâng.

Copilul ştia să-şi facă cruce corect şi învăţase la ora de Religie.

Acum, a mai crescut şi a aflat că are de ales. N-o să spun că şi credinţa e o chestiune de alegere, de liber arbitru, nu cred că e un argument potrivit pentru vârsta lui. Pentru mine e de ajuns că nu-l văd gata să facă faţă pe înţelesul lui atâtor întrebări. Nu cred că e o soluţie să-l forţez să se confrunte cu ele de pe acum. A ales să renunţe şi eu cred că nu trebuie să-l împiedic. Alegerea mea este să îl las să aleagă. Iar alegerea lui nu e definitivă, mi-a spus că poate la anul se întoarce la ora de Religie.

Şi nu spun, în niciun caz, că propun cuiva să urmeze modelul nostru. Tot ce îndrăznesc să propun este să priviţi mereu lucrurile şi din perspectiva copilului. Asta nu are cum să fie greşit, la fel cum nici copiii nu greşesc când îşi fac cruce invers.

(foto: biserică ortodoxă din Grecia, B. Păcurar)

____________

Pe tema asta au scris recent şi oameni ale căror păreri contează mult pentru mine (Mihnea Măruţă, Florin Negruţiu, CTP, Vlad Petreanu, Andrei Pleşu), dar nu le-am citit materialele, ca să nu mă las cumva influenţat. Ştiu sigur că avem măcar un lucru în comun – copiii – şi că nu le dorim răul (pe Vlad Petreanu l-am adăugat ulterior în enumerare; din câte ştiu, nu are copii, dar sigur nu doreşte răul nimănui).

Reclame