20190302_223505

 

Mai rar așa inadecvare să scrii pe etichetă Conu’ Albu și să pui în sticlă un merlot roșu ca sângele. Nefericită situație, ca la țăranii ăia care în 2016 au primit ofertă electorală „Votați Laba!”, „Votați Muia!”. Dar cum Vasile Laba și Marcel Muia și-au convins consătenii că sunt destoinici să administreze două comune din Bistrița Năsăud și Timiș, așa și Conu’ Albu roșu s-a dovedit un vin destoinic.

Primul și cel mai clar indiciu este ștampila, care atestă că a câștigat medalia de aur la un concurs în 2017. Al doilea, mai subiectiv, este că mi-a plăcut. Recunosc, nu mai băusem de ceva vreme vin roșu (io mai mult cu berea), dar când l-am gustat mi-am amintit de ce-i atât de bun merlotul:

Pământul. Gustul de pământ. Sau tanin, tanini, taninuri, cum zic oenologii și cei care beau cu degetul mic ridicat. Adică substanța aia din codițele ciorchinelui, care dă gust pământiu vinului și nu te mai saturi să-l miroși.

Acum câțiva ani am fost la prima mea degustare de vinuri. Restaurant, lume subțire, oenologi în costum, doamne elegante, cu bijuterii scumpe la gât, și eu. Pe mese tronau, printre porțelanuri fine și tacâmuri lucioase, niște vaze mari, goale.

– Unde-s florile?, am întrebat eu, nu că mă interesa, dar căutam să mă bag în vorbă.

– Nu e vază. E scuipătoare. Iei o gură de vin, o plimbi prin gură, faci gargară, simți gustul, scuipi, mi-a explicat un amic oenolog.

– De ce-ai face asta?

– Păi, imaginează-ți că la o degustare ai 25 de vinuri pe masă și bei din toate. La prima mea degustare m-am făcut lemn.

Argumentul mi-a dat o perspectivă plăcută, așa că am așteptat cuminte să vină licorile. În seara aia se serveau vinuri roșii. Printre ele, câteva feluri de mâncare asortată, ca să împrospăteze papilelele gustative.

– Bagi nasul în pahar, inspiri, ții aerul în tine, iei o gură de vin, îl plimbi în gură, încerci să identifici aromele. Pot fi fructe de pădure, caise, cafea, scorțișoară, ciocolată amară, tutun, pot fi de nu știu câte feluri, m-a îndrumat amicul oenolog. La sfârșit, scuipi sau înghiți, cum te lasă inima.

M-am uitat la ei, își luau conștiincios notițe, mai țoșcăiau din vin, mai scriau pe foaie; la final se stabilea și un clasament al vinurilor.

Am gustat, am adulmecat, am amușinat, am făcut gargară, am înghițit (e păcat de Dumnezeu, cum să scuipi băutura?), după care am deschis agenda mea și am scris cu pixul, protejând foaia ca la extemporal, să nu copieze din spate: „pământ”. Vinul avea gust de pământ. Nu era prima oară în viața mea când beam vin roșu, dar era prima oară când conștientizam această nuanță. Și asta doar pentru că fusesem instruit să fiu atent și la gust, nu numai la cantitate. Eram încântat de descoperirea mea, chiar dacă rudimentară, comparat cu paleta de arome înșirate de profesioniști.

– Ce gust are?, m-a întrebat amicul.

– Pământ, am răspuns eu, ca Ion al lui Rebreanu. Aproape am făcut monosilabic cuvântul, atât de apăsat l-am pronunțat.

– Bun, bravo!, m-a mângâiat amicul pe creștet. Taninul. De la tanin are gustul ăsta de pământ.

„Trăiască taninul!”, am urat în gând.

A venit doilea rând de vin, tot roșu, tot ceva cu merlot. Am gustat, am mai luat o dată – deja apucam doar cu două degete piciorul stiletto al paharului, îl roteam distras de simțurile mele – și am dat verdictul: pământ. Poate nu așa de pământiu ca primul, care era de-ăla negru, jilav, de primăvară, cu zăpadă scursă în brazdă, dar era totuși pământ. Fără niciun dubiu.

Îi auzeam pe vecini cum schimbă impresii de fructe și gusturi de n-auzisem de ele, eu mă înțepenisem în pământ ca Dacia 1300 în noroiul de pe ulița satului.

Am mai stat, am mai gustat, am mai depănat, a venit al treilea vin. Merlot-nu-știu-de-care Magnum. Magnum, adică tras în sticlă de 1,5 litri, dublu față de recipientul normal de 0,75 l.

„Păi stai așa, nenicule, nici nu mai trebuie s-o desfaci. Avem un câștigător! Cum, sticlă de-un kil jumate și tu mai cauți concurent? E drept că nu-i tocmai drept, adică e ca și cum l-ai pune pe Vladimir Klitschko (2 m, 110 kg) să se bată cu Mircea Badea, dar de data asta accept, asa, ca o excepție”, am strigat în mintea mea.

Era totuși prima mea participare la un arbitraj și nu voiam să ies prea mult în evidență, mai ales că erau și doamne în salon, după cum ziceam. M-am păstrat sobru și i-am făcut un semn discret amfitrionului, care ne servea în timp ce descria vinurile: „Toarnă, mă! Unu’ mare”, am indicat măsura cu degetele făcute șubler.

Așteptările nu mi-au fost înșelate. Într-un recipient mai mare încape mai mult pământ, logic. Atât de mult, că-mi venea să plantez un nuc în sticlă, să iasă nuci cu gust de vin, așa de bun era.

La următoarele rânduri de vin, rândurile din agenda mea deveau tot mai cifrate: pâmânt, pmânt, mânt… Până la urmă, am renunțat: toate merloturile un pământ, că de apă n-am dat.

Am plecat deosebit de exuberant de la prima mea degustare. A doua zi m-am interesat care a fost desemnat câștigător și mi-a părut rău să aflu că nu Magnum-ul. Normal, mărimea contează doar la Matiz, când vezi un gigant adevărat zici că-i o brută insensibilă.

Mă rog, ce știu eu… Știu că de-atunci, de fiecare dată când îmi bag nasul într-un pahar cu merlot bun, mă trăznește mirosul ăla de pământ jilav, de-mi vine să-l dau tot peste cap, să-l fac brazdă, adică.

Așa că pe Conu’ Albu poate să-l cheme și Winnetou, din partea mea: atâta vreme cât are pământ sub unghii, e un roșu de încredere. Howgh!

20190302_223939
Reclame

– Ce faci?
– Bine. Mă uit la …, și-mi zice un nume de emisiune de care n-am auzit. Vede că nu pricep și-mi arată ecranul ciobit al mobilului, pe care se derulează o emisiune de divertisment.
– Bun, zic. Ai mâncat?
– Nu.
– Păi, de ce?, întreb prostește.
– Nu am.

Mă uit la el, e îmbrăcat tot cu geaca aia veche de fâș, pantaloni de trening și bocanci de firmă, dar care bineînțeles că nu sunt noi. Nici măcar fesul de sub glugă nu e ăla pe care i l-am dat eu.

– Mai ai hainele de la mine?
– Da.
– Îți vin?
– Da, le am, le țin în mașină.

Tânărul (nu știu cum îl cheamă) își face veacul pe la noi prin cartier. Vara e simplu, pentru că e cald. Iarna lucrurile se complică. Anul ăsta l-au luat „în gazdă” doi bătrâni, homleși ca și el, care trăiesc în mașină. Sunt două vechituri galbene, cu numere de Bulgaria, care nu se mișcă niciodată din parcare. Bătrânii și-au îndesat în ele boarfele, păturile, valizele, și, în general, întreaga lor viață. Toată ziua stau pe afară, pe lângă supermarket și fumează și beau bere. Nu știu din ce bani. Noaptea se strecoară pe lângă lucrurile lor din mașină și se culcă. Când e frig, mai pornesc motorul să se încălzească.

Acum, tânărul are loc și el să doarmă în mașină. Și să-și depoziteze viața. Câinele îl ține afară, legat de un copac, dar are grijă de el și i-a amenajat un culcuș cu pături și adăpost de folie, să nu-l plouă, să nu-l ningă. Îmi zice că-l îngrijește, că-l plimbă și-l cred.

A dormit și el afară cu câinele până toamna târziu, la prima zăpadă, învelit în vechituri și nailoane. De la un punct încolo însă n-a mai mers și bătrânii l-au luat la ei în mașină.

Într-una din nopțile astea friguroase, când îl plimbam pe Otto, am trecut pe lângă culcușul lor. Mi-a zis să fiu atent pe unde calc, că e mizerie, că trec oamenii și fac mizerie. Nu știu câtă mizerie fac oamenii care doar trec pe acolo și câtă mizerie fac ei, care stau acolo. Probabil contribuie toată lumea. L-am întrebat atunci dacă e ok, dacă se descurcă, dacă are nevoie de ceva. Mi-a spus că da, ar avea nevoie de niște haine groase, un hanorac, ceva de încălțat, o căciulă, „că asta s-a lărgit și intră frigul pe sub ea”.

Acasă am scos din folie paltonul meu vechi. De-ăla lung până sub genunchi, din stofă groasă, cu căptușeală matlasată. L-am luat acum 14-15 ani și l-am purtat de câteva ori, până mi-am dat seama că la 30 de ani arăt ridicol în palton de președinte de Senat. Iar acum m-am gândit că pe amicul meu îl preocupă mai puțin aspectul ridicolului și mai mult confortul termic.

Am mai pus într-o pungă de rafie și un hanorac, cam la fel de vechi, cumpărat într-un concediu în Grecia, dar în stare bună de prezentare (firmă, ce să-i faci!). Ziceam că i-l dau lui Eric să-l poarte la basket, dar sigur nu se supără când îi spun ce-am făcut cu el.

Am îndesat în pungă și cizmele de zăpadă pe care le am de câteva ierni, plus o pereche de șosete groase, să fie echipament complet. Am pus un fular pe care nu-l mai port și o căciulă luată de la Berlin. Ba am băgat și două tricouri, să-i țină de cald, dintre care unul alb (nu știu ce-o fi fost în mintea mea).

Când m-am dus să i le dau, tânărul era în mașină cu unul dintre bătrâni. Își lăsase bocancii afară, cum te descalți la intrare când te duci în vizită. I-am arătat prin geam punga cu haine, făcându-i semn că-i pentru el. M-am dus în dreptul portierei și, când a deschis-o, m-a lovit mirosul ăla acru-înțepător pe care îl au oamenii care nu prea se întâlnesc cu săpunul. Atunci am văzut că avea picioarele învelite într-o pătură, să se încălzească. I-am zis să nu mai coboare, i-am dat punga cu haine și-am plecat la muncă.

Azi, când îl întâlnesc pe bancă în fața supermarketului, nu are pe el nimic din ce-i dădusem eu. Cel puțin nu la vedere. Spune că le ține în mașină. Așa o fi. Nici nu-i foarte frig, ca să se înfofolească. Și mai spune că n-a mâncat nimic, că n-are ce.

Scot niște bani din buzunar și-l trimit la chioșcul cu grill de lângă supermarket, să-și cumpere o ceafă la grătar, sau mici, sau cârnați, cu cartofi prăjiți, și chiflă, și muștar, și ketch-up. Îi las mai mult, poate are chef și de-o bere sau un suc, el alege.

– Da’ te duci și mâncare îți iei cu banii ăștia, nu altceva, da?, mă uit io serios în ochi lui.
– Da, mâncare îmi iau. Mulțumesc, sănătate, s-aveți un an bun!, zâmbește fericit spre mine.

Am plecat, eu spre casă, el spre chioșc. Am întors capul și l-am văzut la tejghea, așteptând să-i dea vânzătoarea meniul cald. Când mă aplecasem spre el să-mi arate la ce se uită pe telefon, a avut gestul reflex de a scoate mâna din buzunar, crezând că mă apropii să dăm noroc. Numai că mâna mea a rămas țeapănă pe lângă corp, paralizată de memoria mirosului din mașină. Păcat, puteam fi om până la capăt.

foto: bucharest-marathon.com

Sau mica poveste a maratonului meu. Nu mă las rugat (ați fost câțiva care m-ați îndemnat să scriu), oricum scriam. Dar nu am avut timp și putere până acum. În plus, dacă o scriam imediat după, ieșea ceva lacrimgoen-telenovelă, iar la final ați fi rămas cu impresia că nu Edmund Hillary a cucerit Everestul, ci eu singur, fără șerpașul Norgay după mine.

Îmi propusesem să alerg un maraton. Am început acum doi ani: cursa de 10 km, apoi semimaraton, am făcut pasul logic. Anul trecut mi s-a părut că am ceva la genunchi și nu m-am antrenat. Anul ăsta am zis că nu-l mai ratez. Și am făcut niște controale. Și m-am antrenat. Și m-am documentat.

M-a ajutat Ciprian, care are multiple experiențe de genul ăsta. M-am dozat mai bine în apropierea cursei, mi-a zis ce să fac, cum și cât. Oricum, mă simțeam și nu mă simțeam pregătit, pentru că nu știam la ce să mă aștept, așa că i-am mărturisit că mă bazez mult pe încăpățânarea mea prostească. M-a asigurat că funcționează la fix, a verificat de mai multe ori pe pielea lui, cu rezultate mulțumitoare.

A venit ziua cea mare. Eram oarecum încurajat de o alegare recentă (rețineți „recentă”) de 30 km, care se încheiase cu un timp neașteptat de bun și simțeam că mai am rezerve. Mi-a spus Ciprian că după km 30 îți vine să-ți bați părinții sau să-ți dai un rinichi să alerge altul în locul tău, dar nu l-am luat în serios (bine, mă, ai alergat și tu câteva maratoane și acum, gata, ești guru).

Am pornit. Atmosferă bună, lume multă pe margine, aplauze, tobe, e fain, te simți așa o mică vedetă, deși mai sunt câteva mii ca tine care se simt la fel, toți iau încurajările doar pentru ei, dar e plăcut. Așa de tare m-am simțit încurajat, că era să termin cursa primul: între km 1 și km 2 am călcat strâmb pe o bordură și glezna mi s-a îndoit ca salcia. Am avut noroc că am scăpat fără entorsă sau ceva. M-am speriat, dar a fost și partea bună că m-a trezit din filmul meu cu vedete și m-a adus înapoi la asfalt, să fiu atent la ce fac.

Și dă-i, și-aleargă. Pe la km 8-9 mă-ntâlnesc cu frate-miu, ieșise la o tură cu bicicleta și a venit să vadă dacă funcționează bine aplicația care localizează alergătorii pe traseu. Funcționa, semn că m-a găsit. Pe la km 15 (alergam la umbra copacilor din Cișmigiu) iau un pliculeț cu gel energizant. Și-alerg în continuare.

Al doilea hop al cursei a fost la km 21, în Piața Constituției, în apropierea punctului de Start. Drumul s-a bifurcat, cei de la semimaraton au trecut linia de Sosire, noi de la maraton am fost îndrumați frumușel pe lângă ea, că mai avem încă o dată pe atât ca să trecem finish-ul. Deja îmi simțeam picioarele, aveam un timp de 2h 10min (mai mult decât ar fi trebuit) și trebuia practic să iau startul unui nou semimaraton. Am încercat io să mă motivez că e pentru oameni puternici, că așa se cern caracterele… bleah, nu credeam o iotă din prostiile care-mi treceau prin cap.

Am strâns din dinți și am alergat înainte. Am zis că nu mă uit la bornele kilometrice, alerg și gata, la un moment dat o să primesc un buchet mare de flori, și-o să mă sărute pe obraji două blonde superbe, semn că am trecut Sosirea. Pe naiba. La km 26 am cedat și m-am oprit din alergare, am mers cu pas întins. Plămânii erau ok, la locul lor, în schimb picioarele nu mai ascultau ritmul. Pur și simplu. Am mers o bucată, apoi am reluat alergarea, însă în pas de melc.

Practic, calvarul anunțat de Ciprian a început mai devreme de km 30. Până la final am avut trei episoade în care am mers în loc să alerg. Și de fiecare dată m-au apucat dracii, noroc că erau pe margine oameni foarte încurajatori cu de-ăștia ca mine și au reușit să mă ajute să reiau alergarea. Și ăsta e motivul pentru care nu mă mulțumește cum am terminat maratonul și pentru care trebuie să-l reiau. La maraton te duci să alergi, dacă ai chef de plimbare te duci frumos în parc sau în stațiune la băi. Dacă alergi, ai șansa să scoți un timp decent, nu 4 ore jumate, ca mine.

Cauza, îmi dau seama acum, a fost antrenamentul ăla lung de 30 km (v-am zis mai sus să rețineți cuvântul „recent”). A fost prea scurt intervalul dintre două alergări lungi, 10 zile. Din câte înțeleg, lași măcar vreo 3-4 săptămâni între ele, ca să te recuperezi complet. Eu mă simțeam recuperat, dar eram doar pentru o cursă de 15-20 km. Pentru un full maraton am plătit de m-a luat naiba.

Ultimii 2 km au fost mai ok. Deși eram rupt, vedeam Piața Constituției în linie dreaptă, lumea pe margine încuraja. Mi-am turnat în cap a nu știu câta sticlă cu apă și am trecut linia de Sosire. Erau mai multe culoare înguste de ieșire, la fiecare stăteau stewarzi care îți agățau de gât medalia de participare. M-am dus pe culoarul unde erau doi puști de 8-9 ani, m-am aplecat, mi-au atârnat sclipiciul de gât. I-aș fi înfiat pe loc.

La Sosire, ca și pe tot traseul, punct de hidratare (organizarea a fost impecabilă): apă, băuturi energizante, fructe. Am băgat din toate cât am putut. Am băgat cu frica soldatului de pe front, care nu știe când mai apucă următoarea masă.

Apoi m-a sunat frate-miu. Văzuse pe aplicație că am terminat și m-a sunat să mă cheme la un lighean cu sarmale. Atunci am avut surpriza să constat că nu pot vorbi: limba mi se lipea pur și simplu de cerul gurii, fălcile mi se-ncleștau, nu puteam articula vorbele, mă-mpleticeam în cuvinte ca un bețiv. Era epuizarea care mă forța să tac. Mi-a luat puțin timp, plus fructe și hidratare, să mă liniștesc, să-mi revin.

Ulterior am găsit și răspunsul. M-am uitat în aplicația mea de alergare. La datele introduse de mine (înălțime, greutate, vârstă), telefonul îmi arăta că pe distanța de 42 km consumasem aproape 4.000 de calorii. Un adult are nevoie de 2.000 – 2.500 de calorii pe zi. Io prind 2.000 când mă duc la mama în concediu și mă-ndoapă ca pe curcani. Aveam deficit serios, arătam cum arată bugetul Guvernului Dăncilă: cheltuisem ca un prinț arab, iar încasările erau ca la muzeul de istorie când e închis. Normal că a durat să mă pun pe linie. De fapt, de atunci (a trecut o săptămână) bag în continuu în mine: orice, oricât.

Cam asta e povestea maratonului meu. Numai că nu e capăt de linie, cum au fost celelalte curse. N-am simțit nevoia să le repet, acum o alergare de 10 km e încălzire, o tură de 20 km e antrenament pentru maraton. În schimb, trebuie să fac un maraton cum trebuie: alergare cap-coadă, fără plimbare, și un timp decent. Eu definesc decent (4h). Ca de obicei, spun public ce-mi propun, ca să mă supun bătăii de joc publice dacă nu prestez.

Încă ceva: ultimul pachet de țigări l-am cumpărat pe 30 septembrie. E în rucsac, sigilat. Cumva, mă setasem subconștient să fac pauză de fumat în preajma maratonului (deși io nu mai sunt fumător de mult timp), dar văd că durează și după. Nu mi-am propus să mă las, dar nici nu am simțit nevoia să fumez. O las așa, să văd ce se întâmplă.

PS. Inutil să precizez că titlul se referă la victoria vârstei asupra kilometrilor.

Coperta volumului Rise and Kill First

Am terminat recent cartea „Rise and Kill First. THE SECRET HISTORY OF ISRAEL’S TARGETED ASSASSINATIONS. O carte scrisă de jurnalistul Ronen Bergman, documentată vreo șapte ani, cu zeci, sute de interviuri cu surse de primă mână, documente secrete etc. E despre modul în care Israelul a înțeles să lupte cu inamicii săi (și are, slavă Cerului!) încă înainte de a se înființa ca stat.

Evreii au suferit o traumă imensă în timpul holocaustului și au decis (lucru reluat și în urmă cu câteva zile de actualul premier Benjamin Netanyahu într-un discurs) să nu mai stea ca oile la tăiere, ci să riposteze. Și fac asta aplicând o învățătură din Talmud, cartea lor de căpătâi: Dacă cineva vine la tine să te omoare, ridică-te și omoară-l primul (Rise and kill first).

La începutul secolului XX, când nu aveau un stat și erau sub ocupație britanică, evreii nu puteau sub nicio formă să ducă o luptă deschisă, armată, cu ocupatorii, cu dușmanii. Încet, s-au organizat în grupuri de gherilă, cu ținta de a elimina punctual dușmani cu poziții cheie, astfel încât să-și poată atinge obiectivul.

Faptul că au luat ființă ca stat în 1948-49, în urma unui război cu statele arabe din jur, nu a însemnat finalul conflictului, ci un început care durează și azi și nu prea i se întrevede un final. Practic, înființarea Israelului a însemnat că palestinienii au rămas fără țară și nu au acceptat ca lucrurile să rămână așa. De atunci, e un conflict permanent între israelieni și palestinieni, aceștia din urmă susținuți de statele arabe din jur, indiferent dacă sunite sau șiite.

Înconjurați de inamici, israelienii au fost obligați să-și dezvolte servicii de informații puternice și așa au luat ființă, cu timpul, temutele Mossad (serviciul de informații externe), Shin Bet (serviciul de informații interne) și AMAN (serviciul de informații al armatei). Fiecare cu subdiviziunile sale, care nu sunt puține. Pe lângă strângerea de informații, serviciile au și o componentă activă, de a acționa împotriva dușmanilor. Iar acțiunea înseamnă, în multe cazuri, eliminarea fizică a inamicilor.

Vorbim, de fapt, despre o politică de stat*: asasinatele sunt comandate de la cel mai înalt nivel, cu aprobarea personală a primului ministru, care semnează celebrele Pagini Roșii (Red Pages) – decizia de eliminare a unei ținte vine la semnat pe o coală de culoare roșie.

Evreii au început cu vânarea liderilor naziști care au coordonat crimele în masă în lagărele de concentrare din timpul celui de-al doilea război mondial. E celebră capturarea lui Adolf Eichmann, mâna dreaptă  lui Hitler, într-o țară din America de Sud (Argentina). Israelul voia să transmită un mesaj puternic: că nici după 20 de ani sau mai mult, dușmanii lor nu puteau dormi liniștiți.

A urmat apoi lupta împotriva teroriștilor palestinieni, care au organizat nenumărate atentate împotriva evreilor, militari sau civili. Yasser Arafat, fondatorul mișcării Fatah, a devenit cel mai mare dușman al Israelului. A fost o vânătoare reciprocă, întinsă pe parcursul a câtorva zeci de ani, soldată cu sute, poate mii de victime. A fost, dacă putem să-i spunem așa, perioada romantică, în care documentarea și executarea unui inamic putea dura câțiva ani, cu urmărirea țintei, a obiceiurilor, tabieturilor, astfel încât lovitura finală, care de multe ori avea loc în teritoriu inamic, să fie cât mai precisă.

În timp, Fatah s-a transformat în partid politic și au început negocieri arbitrate de SUA pentru găsirea unei soluții de pace. Atâte vreme cât era partener de negocieri, Arafat nu mai putea fi o țintă legitimă. În schimb, pe locul lăsat (aparent) liber s-a ridicat Hamas, o nouă mișcare ce a dus mai departe politica de atentate a palestinienilor.

Un episod de alcov s-a petrecut în România, unde Yasser Arafat, venit în vizită la Ceaușescu, a fost filmat de Securitate, în reședința de oaspeți, în timpul unei reprize de sex cu bodyguarzii săi. Înregistrarea a ajuns la serviciile israeliene și puțin a lipsit ca ea să devină publică, însă în cele din urmă Arafat a murit fără ca acest episod să ajungă la televiziuni.

În timp, serviciile israeliene au devenit din ce în ce mai performante, beneficiind de avansul tehnologic. Evreii au fost primii care au folosit dronele pentru atacuri în teritorii inamice și, când le-au arătat efectele partenerilor de la CIA, americanii au rămas cu gura căscată. A fost perioada de industrializare a asasinatelor, când loviturile puteau fi executate cu marjă mare de siguranță în teritorii inamice, cu randament nebănuit.

Israelul a reușit câteva misiuni la limita imposibilului. Au atacat cu avioane de vânătoare și au distrus uzine nucleare în Irak și Siria, care se construiau în secret și de care nici măcar americanii nu știau. A fost meritul Israelului că a aflat și că a acționat. „Târgul” a fost simplu: voi construiați în secret, împotriva tratatelor internaționale, noi v-am distrus-o, așa că ciocul mic!, că nu puteți recunoaște că făceați ceva ce nu aveați voie. Pierderi de miliarde dolari ale țintelor, la care Irak și Siria au trebui să înghită în sec. Abia recent a devenit publică lovitura Israelului împotriva uzinei nucleare din Siria, din 2007.

Normal, există și partea neplăcută a războiului. Israelul a suferit câteva înfrângeri care au avut efect de bombă la nivelul serviciilor. Pe una dintre ele v-am povestit-o deja, în scandalul otrăvirii cu novicioc a lui Serghei Skripal în Anglia. Mossadul a încercat asasinarea cu o neurotoxină a unui lider Hamas în Iordania, acțiune terminată cu aducerea la viață a victimei chiar de către călăi (i-au administrat antidotul) și cu un scandal internațional de răsunet. Și au mai fost pierderi majore.

Ideea e că mai toți marii lideri ai Israelului provin din servicii secrete, armată și au participat direct (au fost combatanți) în lupta împotriva inamicilor arabi. Tot ce au făcut acolo au dus mai departe ca politică de stat. Ițhak Rabin, Benjamin Netanyahu, Ariel Sharon, Ehud Olmert, Ehud Barak… Unii dintre ei chiar au acceptat, după o lungă carieră politică la conducerea statului, că nu conflictul este răspunsul, ci negocierea pentru o soluție politică de pace și chiar varianta existenței a două state, palestinian și israelian. Numai că această revelație venea pe final de carieră, iar cel care le lua locul începea din același loc: războiul cu palestinienii.

Cam aici se termină cartea. Conflictul, nici pe departe. Citiți-o, e scrisă cursiv, jurnalistic, pe fapte, e un lung documentar plăcut de urmărit (în ciuda lucrurilor expuse). Și vă poate da o idee, poate incompletă, a ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu.

__________

* Tot ce am scris în acest aerticol se bazează pe lucrurile citite în carte, inutil să precizez la fiecare paragraf că sursa informației este volumul lui Ronan Bergman.

Parcare în curtea mănăstirii Comana. Foto: B. Păcurar

Experiența mea de ziarist cu aproape 20 de ani vechime în meserie nu mă-nșală. Când am zis că se încearcă atragerea mea într-o sectă, am avut dreptate. Secta MAMIL*.

Zilele trecute am făcut prima tură în grup pe anul ăsta. Fiind începător, băieții m-au luat ușor, până la Comana, pauză de hidratare și-napoi. Aplicația Strava de pe telefonul lui frate-miu a măsurat fix 100 de kilometri, cu circa 90 peste ceea ce aș fi considerat eu o ieșire de plăcere.

Plecarea vineri dimineață. Am dus de joi bicicleta cu tramvaiul la frate-miu, să-i repare pana. Vineri dimineață, mesaj de la Radu pe grupul de Whatsapp dedicat sectei: „Problemă, o spiță iese prin jantă și înțeapă camera, am mai spart una”. La mine, răspunsul părea simplu: „Nu e problemă, mă retrag, poate data viitoare, nu vreau să-ncurc”. Greșit. Răspunsul corect a venit de la Dan: „Improvizează ceva”. Becul meu de alarmă a început să piuie roșu: „Ăștia-s de-ăia pentru care nu contează destinația, ci drumul. Back off, retrage-te!”. Prea târziu, frate-miu a improvizat ceva cu o folie de medicamente și a fixat spița la locul ei, bicicleta funcțională, Dan a luat două camere de rezervă, trusa de scule, tot.

La ora stabilită, m-am prezentat la Radu, în tricoul meu nou de biciclist, cu trei buzunare la spate. Tricoul e mărimea S, trebuia să-mi vină mulat, cum am văzut la televizor, dar e larg pe mine și cam flutură. Dimineață, răcoare, îmi iau și bluza anti-vânt, zic io. „Las-o, bă, pe la două o să crăpi de cald”. Mă uit la ceas, de la 10 la 14 îs vreo patru ore în care n-o să crăp de cald, dar cine-s io ca să stabilesc reguli de-astea? Mă supun autorității.

Plecăm de la Radu să ne-ntâlnim cu Dan la statuia Aviatorilor. Ajungem în câteva minute, io cu pielea de găină, dar nu de emoție, ci de frig. Vine Dan, se pornesc ceasurile, se sincronizează aplicațiile, tăiem orașul în două până la Cristi. Care ne aștepta cu bicicleta pe stativ, îi făcea ultimele reglaje. Sus în șa, dă-i pedală.

Primul pit stop la Mega Image în Măgurele, pentru banane, apă, bomboane, lucruri cu aport energetic. Tot acolo se coboară asupra noastră primele picături de ploaie. „Hai repede, să nu ne prindă”. „Păi, ne-a prins. Unde hai? Hai acasă!”. Greșit din nou. Aplicația meteo spunea că o să plouă doar până la trei și era de-abia 11.

Așa că am pedalat prin ploaie, vânt și hipotermie de m-am făcut atât de mic, că tricoul stătea pe mine ca un cort de familie. Ne-am oprit la un moment dat sub o copertină pentru ședință de etapă. Harta arăta o cârciumă la vreo 2-3 kilometri, hai acolo, ne adăpostim până se oprește. Ca naiba, s-a oprit chiar când am ajuns, așa că am lăsat cârciuma în spate și am luat-o înainte.

Cât am pedalat noi spre Comana următorii 30 de kilometri, să vă spun câte ceva despre bicicliști. Bicicliștii, ăia pe care îi vedeți pe stradă, nu la televizor la Turul Franței, se împart în câteva categorii: începători (io), amatori, amatori entuziaști și MAMIL (Middle Aged Man In Lycra). Vă dați seama că fiecare categorie reprezintă o treaptă evolutivă, superioară celei anterioare. MAMIL-ul este Homo Sapiens pe lângă Australopitec, Homo Floresiensis, Omul din Neanderthal. Este ultima treaptă evolutivă a biciclistului amator, dincolo de ea mai există doar cicliștii profesioniști, dar acolo nu mai poate trece, din cauza vârstei.

Practic, MAMIL-ul este un amator entuziast, dispus să cheltuiască sume amețitoare pe biciclete, echipamente, accesorii. Discută cu seriozitate despre o bicicletă de 8.000 de lei (la mâna a doua), despre un set de jante de câteva sute de euro (care sunt cu 200 de grame mai ușoare decât alea de pe bicicleta lui), despre o pereche de ochelari de 600 de lei, despre frâne, angrenaje, pinioane și pedale care, adunate, costă cam cât dă guvernul pentru refacerea unui sat lovit de inundații. Cel mai sărac MAMIL are acasă trei biciclete, una de șosea, una de trekking și un mountain bike. Ce să vezi, m-am nimerit într-un grup de MAMIL-i. Îmbrăcați regulamentar în costume mulate din lycra.

Între timp, noi am ajuns la Comana. Așa, din vorbe, poate părea ușor, dar pentru mine fiecare pantă de 2% însemna să urc Golgota, că tot eram în Vinerea Mare. Pentru pasiunea asta îți trebuie picioare de bou și (aici vorbesc doar pentru mine) creier de bou: să tragi tot înainte, fără niciun orizont în față. Cât mai e? Lasă, dă-i pinion, nu contează cât mai e! La partea a doua, aia cu creierul, mă încadrez bine, așa că m-am executat fără proteste vizibile.

La Comana am vizitat mănăstirea, frumoasă, curată, bine întreținută, care conține și un mic mausoleu (osuar) dedicat ostașilor morți în războaiele mondiale. Apoi ne-am parcat la o terasă în parcul de distracții (trasee prin copaci, cazare, restaurante) pe malul unui lac cu apă tulbure, să mâncăm. Io am luat un orez cu legume, ca să mă pot ridica de la masă. Băieții au luat ciorbă, jumări, tochitură, șnițel, cartofi, ca să bage aport de calorii. Genul de așezământ „capcană pentru turiști”, cum bine l-a caracterizat unul din noi, cu prețuri de cină luată sub Turnul Eiffel și servire de parcă ți-aduceau mâncarea tot de acolo.

Și hai înapoi. Am luat-o pe alt drum, pentru variație. Am văzut România rurală, România frumoasă, cu sate strălucind de sărăcie, legate între ele de șiruri de gunoaie, haine, piese de mobilier, televizoare aruncate pe marginea drumului. Munți de infecție frumos etalată de-a lungul șoselei.

Îngrijorarea mea era ceva mai egoistă, însă: mai ajung sau nu acasă? În mod clar, am încetinit plutonul cu niște timpi prețioși, fără mine terminau traseul mult mai repede. Am făcut pauză într-o stație de autobuz în afara Bucureștiului, unde un 418 sclipea ademenitor în soare. „Hai, sus bicicletele, ne lasă la Piața Sudului, suntem salvați!”, zic ca naufragiatul care vede un vapor în zare. „Hai, bă, renunți acum când mai sunt 12 kilometri?”. „Da, renunț și la un rinichi, numai să mă văd în autobuz”. Normal, n-am avut succes, succesul e pentru oameni cuminți și cu minte. Am luat iar bicicleta între picioare, să-mi duc crucea până la capăt.

Cred că niciodată nu m-am bucurat atât de tare să văd Bucureștiul. Ne-am oprit la Cristi, unde am luat niște întăritoare și am spălat bicicletele. Omul, serios, pregătit cu furtun, șampon special, ulei de degresat lanțul, servicii complete. Am stat vreo două ore, soarele cam cădea după deal, hai acasă cât mai e lumină. Io cu ochii pe asfalt, frate-miu cu ochii pe aplicație. „92 de kilometri, facem suta pân-acasă? Dacă nu, mai dăm două ture de bloc, să treacă de sută”. 100,6 km în fața blocului. Gata, m-am dat jos de pe bicicletă, dar o simțeam tot sub mine. Se făceau vreo zece ore de când plecasem tot de-acolo. Mă uitam prostit în gol și încercam să înțeleg ce se întâmplase în intervalul ăsta. Nici acum nu m-am lămurit complet.

Următoarea tură? Căutați unii fără creier. Dacă nu găsiți, mai încercați un telefon, poate răspund. În general, celulule nervoase nu se regenerează, așa că sunt șanse mici să-mi vină mintea la cap.

________

* MAMIL reprezintă deja o categorie socială în alte țări, i se dedică articole de presă. Mai jos, unul haios: “We know we look like stupid weekend warriors,” admits one.

https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2018/mar/31/mamil-documentary-men-middle-age-cycling-lycra-health

Serghei Skripal și fiica sa, Iulia (foto: www.thetimes.co.uk)

Nu cred că mai are cineva vreo îndoială că otrăvirea cu Novicioc a ex-dublului agent ruso-britanic Serghei Skripal și a fiicei sale este mâna statului rus. Indicii au fost de la început, care s-au transformat apoi în certitudini:

  • precedentul Litvinenko
  • faptul că otrava este atât de complexă, încât nu poate fi decât opera unui „agent statal”, cum se zice în limbajul lor
  • faptul că după Marea Britanie au ieșit și alte țări europene, dar și SUA, care au arătat cu degetul explicit către Rusia (nu faci un asemenea gest la nivel oficial dacă nu știi sigur despre ce vorbești)
  • faptul că arătatul cu degetul s-a transformat în expulzarea de diplomați ruși (au pornit englezii cu 23, rușii au răspuns cu 23 de diplomați britanici expulzați, apoi au început să pluseze americanii, cu 60!, și celelalte țări europene, printre care și România – e o acțiune comună de forță, nu poți să te faci că n-ai văzut; până și Ungaria a luat măsuri similare!)
  • faptul că a apărut un ex-agent sovietic care susține că a făcut parte din programul de dezvoltare a armei – știu, dezvăluirea a fost făcută de Sky News, care nu are un istoric fericit în memoria noastră (vezi povestea inventată cu traficul de arme din România), dar e un indiciu de luat în seamă
  • și sigur că mai sunt fapte care mi-au scăpat, ca să nu zic de alea secrete, pe care le cunosc doar inițiații

De ce au apelat rușii la așa substanță nemaipomenită? Păi, în primul rând, ca să fie siguri că nu dau greș – deși au făcut-o, cel puțin în primă fază. Novicioc-ul este de opt ori mai puternic decât gazul sarin – rezultă miza importantă pe care o reprezintă Skripal pentru ruși.

Mai e un aspect: Novicioc-ul era necunoscut până mai ieri, deci probabil rușii mizau să scape nedetectați, să nu lase amprente. În schimb, acum britanicii trec la exhumări, pentru că mai au vreo câteva cadavre suspecte, a căror cauză nu au putut-o detecta la vremea respectivă, pentru că nu au știut după ce să se uite.

Și-aici, am să vă povestesc o mică povestioară din cartea „Rise and kill first, The Secret History of Israel’s Targeted Assassinations”, scrisă de jurnalistul Ronen Bergman (o să revin asupra ei când o termin), o carte documentată despre istoria asasinatelor la comandă ale statului evreu împotriva inamicilor – mișcările palestiniene Fatah și Hamas, mișcarea Hezbollah, Siria, Iordania, Iran, Irak, mă rog, toți dușmanii naturali ai statului evreu din Orientul Mijlociu. Pentru că multe state au apelat la această metodă, asasinate la comandă, și au investit resurse de neimaginat în aceste acțiuni.

În primul rând, un astfel de asasinat este aprobat la cel mai înalt nivel, în cazul Israelului primul ministru semna așa numitele Red Pages (erau scrise pe o coală roșie). Nu e greu să de dăm seama cine e cel mai înalt om din stat care poate da undă verde unei astfel de acțiuni în Rusia.

***

Și acum, povestea: La un moment dat, Israelul a decis că e cazul să asasineze un lider Hamas, Khaled Mashal (s-a dovedit ulterior că nici măcar nu era o țintă atât de importantă). Operațiunea a avut loc în Amman, Iordania, fără știrea autorităților statului iordanian, bineînțeles. Metoda – împroșcarea cu o otravă dezvoltată în laboratoarele secrete ale Israelului, de aici similitudinea cu cazul Skripal.

Acțiunea a fost dusă la capăt de doi agenți Mossad, dar echipa de intervenție era mai numerosă, inclusiv un doctor care ținea un flacon cu antidotul (LATER EDIT: apropo, credeţi că ruşii nu au dezvoltat şi un antidot la Novicioc?). Cei doi trebuiau să împroaște otrava pe pielea lui Mashal fără ca nimeni să-și dea seama, apoi să dispară. Otrava urma să-și facă efectul și să-l omoare pe Mashal fără să lase urme.

Pentru că s-a petrecut pe teritoriu inamic, agenții și-au luat numeroase măsuri de siguranță și au repetat îndelung mișcarea. Numai că s-a petrecut singura certitudine din viața unui astfel de agent secret: a intervenit factorul surpriză. Deși acțiunea a avut loc într-un loc aglomerat, la un hotel, cei doi au fost descoperiți în clipa în care au eliberat substanța pe pielea lui Mashal. Au fost prinși și duși la poliție, care și-a dat repede seama că cei doi nu sunt turiști canadieni, așa cum pretindeau.

Între timp, Mashal, deși dus de urgență la spital, începea să se stingă. Medicii iordanieni, de fapt echipa de medici a regelui Hussein, nu știau cu ce se confruntă. Au început discuții pe linia scurtă Iordania – Israel, care, descoperit, nu a avut de ales: a trimis la spital medicul din echipa Mossad cu antidotul, iar Mashal a fost adus înapoi la viață. La schimb, Iordania i-a eliberat pe cei doi agenți operativi Mossad.

A rămas însă restul echipei Mossad, care se refugiase în ambasada Israelului de la Amman. Nu putea părăsi țara fără știrea și acceptul regelui Hussein. Au urmat negocieri tensionate și, long story short, s-a finalizat cu eliberarea unui lot de prizonieri palestinieni dintr-o închisoare israeliană, printre care și fondatorul Hamas, Sheikh Yassin, în schimbul echipei Mossad de la ambasada din Amman. A fost una dintre cele mai grele lovituri pe care le-a primit Mossad-ul în existența sa. De fapt, o autolovitură, pentru că, după ce au analizat informațiile, israelienii au realizat că Mashal nici măcar nu era o țintă atât de importantă.

Scoaterea din joc a liderului și fondatorului Hamas, Sheikh Yassin, care era considerat cu adevărat o țintă legitimă, a mai durat ani buni, și s-a încheiat tot printr-un asasinat la comandă, de data aceasta cu ajutorul dronelor și elicopterelor militare. Numai că, în acest interval, Israelul a asistat neputincios la nenumărate atacuri teroriste, soldate cu victime printre civili și militari, din partea mișcării Hamas.

***

De ce am adus în discuție povestea asta? Pentru că ne poate da o idee despre cum se desfășoară lucrurile la nivel înalt și secret. Ne arată de ce este în stare un stat ca să-și elimine un inamic pe care îl consideră dușman de moarte. Ne arată ce resurse se pot investi într-o astfel de acțiune – filmele cu James Bond și Jason Bourne cred că sunt destul de sărace în detalii față de ce poate realiza o forță statală. Și ne mai arată că, în ciuda acestor eforturi și pregătiri fabuloase, acțiunea poate eșua, cu consecințe care nu pot fi calculate cu exactitate nici măcar peste ani.

Ce-o să iasă din afacerea rusească? Nu cred că e cineva care să știe.

Alexandru Tomescu la Ateneu, Anotimpurile (foto: B. Păcurar)

Alexandru Tomescu a avut concert de Crăciun la Ateneu, a cântat Anotimpurile. Și pe-ale lui Antonio Vivaldi, și pe-ale lui Astor Piazzolla. Dacă de primul ați auzit, de al doilea eu n-am auzit până azi. E muzician și compozitor argentinian, mai degrabă contemporan cu noi – a murit în 1992.

Violonistul nostru a avut o abordare interesantă. Le-a cântat grupat, două câte două, cu scurte pauze de comentarii între ele. Însă nu le-a cântat pereche, ci suită: Primăvara lui Vivaldi și Vara lui Piazzolla. Pauză. Vara lui Vivaldi și Toamna lui Piazzolla. Pauză. Etc.

Anotimpurile lui Piazzolla sunt pe fundal de tango argentinian. Fiind compuse în modernitate, nu e neapărat genul meu, dar la ce cunoștințe am eu, e irelevant. Per total, melodioase și plăcute.

La Vivaldi, în schimb, o bucurie. Vioara Stradivarius a lui Alexandru Tomescu se aude limpede, acoperă lejer corul celorlalte viori, pianul, violoncelele. În mod evident, pe violonistul nostru l-a văzut Dumnezeu, e foarte dăruit, cântă ușor chiar și unde e greu. Sunt câteva pasaje în Vivaldi unde cred că ai nevoie, pe lângă talent și îndemânare, să ți se alinieze și planetele ca să iasă cum trebuie. Ale lui Tomescu au stat în linie.

În pauze a mai povestit despre turneul lui cu Stradivarius (face 10 ani), despre sonetele compuse de Vivaldi pe portativul Anotimpurilor (ni le-a citit de pe telefon, traduse de o profesoară de italiană veche). Vorbește precipitat, de parcă i-e frică să nu-i taie cineva microfonul. Pare timid (e timid?), dar se stăpânește bine și ai sta să-l asculți ore în șir.

La final, ne-a invitat la o sesiune de autografe pe CD-urile lui și selfie-uri, dar nu e genul meu, am declinat nepoliticos. Am plecat fericit după un superconcert.

*

*     *

Din nefericire pentru Alexandru Tomescu și toți marii violoniști ai lumii, acum aproape 30 de ani, în 1989, Nigel Kennedy a înregistrat cea mai a dracu’ versiune a Anotimpurilor lui Vivaldi. Nu folosesc cuvinte mari. Cred că Vivaldi n-a știut ce-a compus până nu i-a cântat Nigel Anotimpurile (din păcate pentru el, nici n-a aflat vreodată, pentru că s-a dus cu mult înainte ca englezul să pună mâna pe vioară).

În două cuvinte, Nigel Kennedy a iuțit ritmul, ca și cum ai da pick-up-ul pe viteza 45 în loc de 33 (dar fără efectul de muzică de Stan și Bran), a concediat dirijorul (îi consideră șarlatani) și a condus el trupa, îmbrăcat în zdrențele cu care apare pe scenă. A ieșit o înregistrare care s-a vândut ca Beatles-ul (o puteți asculta AICI).

Nigel Kennedy a cântat pe o vioară Stradivarius, denumită „The Cathedral”. A schimbat-o apoi cu un Guarnieri del Gesu (ce nume!), supranumit „Lafont”. Se potrivește mai bine cu stilul lui de englezoi băutor de bere, care strigă pe stadion (e mare fan Aston Villa) și care umblă pe stradă de-ți vine să-i dai bani.

Dacă aveți vreodată ocazia să vă intersectați cu ruta concertelor lui, vă rog eu, nu evitați coliziunea! L-am văzut de două ori în România și m-aș mai duce de 20 de ori. Pân-atunci, ochii pe Alexandru Tomescu! Probabilitatea să-l întâlniți e mult mai mare și merită fiecare secundă petrecută în sală.